Mă gândesc la o pădure înmugurită, la un camp mare plin de viorele și în special la tine. Și la faptul că mă doare.

Mi-ar fi plăcut să nu fiu aici, în camera asta mică,destul de impersonală și groaznic de rece. Vreau să miroasă a ceai de mere și a migdale coapte. Vreau să îți fac ceva în cuptor iar tu să vii să mă săruți și să-mi spui cât de drăgut e șorțul meu cu cireșe.

Mi-ar plăcea să călătoresc mai des. Să văd Parisul încă odată, să mă plimb pe malul Senei și să cumpăr cărți vechi pe care apoi să le adulmec de parcă aș fi un copil hulpav de 5-6 ani în fața unei înghețate de ciocolată.

Mi-ar plăcea să fie primăvară, să bată vântul și să-mi fâlfăie poalele, iar noi doi să fim în parcul central sau în Cișmigiu. Să nu ne pese de alții și să ne facem planuri de felul în care o să arate casa noastră de la marginea orașului și cum arată fericirea.

Să citim cărți bune la lumina gălbuie a unei lămpi stând pe fotolii de piele cu ceai în față, al tău cu o linguriță de zahăr sau miere, iar al meu simplu să-i simt aroma. Să ne pierdem apoi prin lumea noastra, printre rafturi si printre căni de porțelan.

This road brings back old memories.

Who am I?

Cine suntem și ce vrem cu adevărat? Am crezut că în sfârșit suntem doar prieteni și că e perfect, dar după plimbarea de ieri de pe malul Someșului și după discuțiile purtate, nu mai cred același lucru. Adevărul este că nici el nu e prea sigur de ceea ce vrea de la mine. De fiecare dată când eram aproape de a atinge acea „situație delicată” numită noi, începea să schimbe subiectul.

Știu că am spus că sunt ultima persoană nehotărâtă pe care o vreau în viața mea, dar pentru el aș încălca mai multe granițe și principii decât am făcut până acum.

You'll never see

Hai lasă, oricum nimeni nu mai crede în vise în ultima vreme. Ne pierdem încet-încet pe niște străduțe vechi și pietruite din mijlocul lumii. Ne prindem mâinile în tot felul de capcane gândite și pregătite cu mult fast din timp. Astăzi se termină toată șarada. Uite, aici în dreapta am pus niște ace de siguranță mai vechi și pline de rugină, poate te-nțepi în ele și rămâi pe veci cu o amintire de la mine.

Vodka-orange sau vin bun, așa au început toate poveștile mele. Cu tine, cu el, cu un alt el. Încă mă pierd prin niște cuvinte rămase nespuse de prea mult timp. Ar trebui să îmi fac curaj și să trimit mesajul acela salvat de aproape două luni. Ar trebui să existe un mecanism care să trimită singur mesaje sau să dea telefoane. Ar trebui să existe un mecanism prin care rațiunea să se închidă într-un cotlon ascuns.

C'est quoi maintenant?

Încă nu știe ce se întâmplă. Încă mai oscilează mai ceva ca un metronom uitat pe o masă. Nu pricepe nimic sau nu vreau să priceapă. Știe că s-ar putea să o doară dacă încearcă să dea tuturor lucrurilor și evenimentelor din viața ei o explicație logică. Preferă să se afle într-o semi-obscuritate dulce ce-i induce ideea de naivitate.

Nu-l vrea, sau mai bine zis nu-i vrea pe niciunul. O dragoste de-o seară împărțită pe o canapea soioasă și învechită care ar țipa toate poveștile dacă i-ar oferi cineva glas. Toate fetele acelea care au crezut că acela e „the one”, toate fetele care și-au dorit pe cineva care să taie din carne toate amintirile unui alt el sau cele care pur și simplu nu au știut să spună nu.

Tu, tu în ce poveste te încadreze? Ce încerci să arăți prin atitudinea ta debordantă? Ce vrei să creadă despre tine ei?