Happy new year

Și a mai trecut unul. A fost bun? A fost rău? Habar nu am, dar sigur a fost plin de experiențe noi multiple.

Dacă ar fi să rememorez totul, aș asemăna anul cu curba lui Gauss.

Cu toate că mă așteptăm ca și anul nou să fie la fel de plictisitor și deprimant precum Crăciunul, se pare că nu va fi așa. Nici măcar nu o să îl petrec singură și nici n-o să fiu „a treia roată”. Mi-e bine. Știu că nu o să țină nici de data asta. Mă cunosc prea bine ca să mă încred într-o relație la distanță, iar 1138 kilometri nu sunt atât de puțini. Și avionul Cluj-Germania nu e cel mai ieftin.

O să trăiesc clipa. Carpe diem.

Nu mai cred în povești. Poate dacă o spun destul de des mă-nvăț minte.

So empty...

Bunica își încălzește niște lapte proaspăt muls pe plita învechită de vreme. Presară niște scorțișoară pe deasupra. Cu pași molateci se îndreaptă spre dulapul alb din camera pe care ziua o folosește pe post de bucătărie și noaptea pe post de dormitor. De acolo ia sfioasă un pachețel maro. CACAO, „de-asta folosim noi la țară dintotdeauna. E mai ieftină decât porcăriile alea de la magazin și cu mai puține E-uri”. Nu știe ce sunt cu adevărat E-urile alea, dar a auzit și ea la televizor. „Dacă-i pun și un pic de zahar iese mai bună decât Nesquick.” Are niște ochi blânzi în seara asta. I-aș spune că mi-e dragă, dar știu că nu e ea genul care să aprecieze un compliment sincer. „Tu să nu te droghezi sau să fumezi că am văzut eu la televizor ca nu-i bine și ajungi la spital.” Ce-i cu tine buni, eu nu sunt așa. De-ar ști ea cine sunt eu… De-aș ști eu cine sunt. Ce ușor ar fi.

În cameră e făcut focul și totuși podeaua e rece ca gheața. Mă urc pe soba arzând și deja mă simt de parcă aș fi din nou copil. Închid ochii și mii de amintiri îmi fug prin fața ochilor. Nu mai ninge ca atunci, bunica nu mai are rățuște mici ce-au ieșit din niște ouă clocite improvizat pe aceiași sobă. Nici mielușei nu mai sunt. Pensia mizeră și puținii bani pe care-i face din vânzarea zarzavaturilor în piață nu-i mai permit.

Vreau să mă transpun în perioada aceea în care mai nimic nu conta și cea mai mare grijă era să nu-mi julesc genunchii. Pe-atunci prinții locuiau în cărți jumulite de timp, iar caii lor, erau chiar cai, nu cai putere, și erau albi. Niciunul nu mă ducea până-n fața blocului și niciunul nu frângea inimi. Credeam în dragoste adevărată. Credeam în mine și-mi construiam un viitor glorios.

Închid ochii. Am o rochie albă și groasă, o pereche de ciorapi gri și pantofi cu toc jos aceiași nuanță. Sunt într-o pădure. Pășesc încet de frică să nu distrug ordinea naturală a lucrurilor. Văd un luminiș și mă-ndrept spre el. Acolo…acolo e chiar, hm, cine-o fi? Pare ceresc și demonic în același timp, i-aș spune Luceafărul de nu mi-ar fi atât de cunoscut. Mă ia de mână și împreună trecem peste un câmp de grâu cu maci presărați ici-colo. Se apleacă. Rupe o floare de mac de la jumătate și mi-o înfinge în părul sărutat de razele puternice ale amiezii. Aș vrea să-l sărut, dar mă abțin. Habar nu am ce e în capul meu. L-aș strânge în brațe de parcă de asta ar depinde mișcarea de rotație și revoluție a Pământului. Habar nu am de ce, dar nu o fac. Mi-e drag ca niciunul vreodată. Știu că nu e bine. O știe și el.

Se-ntoarce spre mine și mă privește cu niște ochi hipnotizanți. Îi zâmbesc. Aș da orice să fie-al meu în momentul acela. Nu mă simt în apele mele. Două lacrimi îmi curg din ochi. Le șterg cu dosul palmei, iar el zâmbește ușor cu colțul gurii. Mergem în continuare. Am impresia că nu avem nicio direcție, dar parcă nici nu mai contează. Se așază în mijlocul câmpului. Cu toate că-mi simt picioarele străpunse de mii ce ace, îl urmez. Mă sărută pe frunte și-mi spune că-ntr-o bună zi o să fie totul așa cum vreau eu. Își așează mâinile în jurul gâtului și-mi pare că șoptește că el o sa fie mereu aici. E îndeajuns să închid ochii și-o să-l găsesc. Aș vrea să-l cred, dar știu că nu are dreptate. Pare doar o frază ieftină de agățat fete frumoase în baruri dubioase. Ar fi as în asta. Aș fi as în a juca rolul prințesei naive care se simt sedusă și părăsită. Dar știu că e alegerea mea, a fost alegerea mea. Am știut în ce mă bag. Am știut că nu e bine.

„Trezește-te”, pare a-mi spune o voce de fundal. „Trezește-te”, mai spune de vreo două ori, după care deschid ochii. Bunica stă în capătul sobei cu o cană în mână. „Ți-am făcut și ție un ceai”. Îi mulțumesc, iau cana și-mi pare rău că n-a fost decât o fantasmă, o fată morgana…

Nu mai cred în povești. Nu mai cred în fantasme.

Nu sunt o prințesă. Niciodată n-o să fiu.

Yet she feels

Miroase a curățenie și a rășină proaspătă. Telefonul nu sună. Tu nu spui nimic. Am crezut până în ultima clipă într-un fel de miracol. Și încă cred. Mi-ai spus că atunci când creștem încetăm să mai credem. Magic end when you stop believing. Știam de la început că nu trebuie să cred. Nu știu de ce e așa de greu acum. Știam că așa va fi. Nici nu putea fi altfel.

Tu ai deja vise, vise care nu includ vreo ființă de gen feminin. Iar eu, eu sunt mult prea feminină uneori. Feminină și plină de probleme, de parcă tocmai m-a scos cineva dintr-o poezie de-a lui Nichita Stănescu sau dintr-un roman tumultuos.

Uneori îmi dau seama că nici măcar nu știu cine sunt cu adevărat. Ba iubesc politica și vreau să fac dreptate, ba sunt prea visătoare și citesc prea multă literatură. Uneori încetez să mai trăiesc în lume și fără ajutorul unor substanțe halucinogene. Uneori mi-amintesc noaptea aceea „experimentală” din balconul lui. Mi-e greu să-l alung din vise. Nici nu-nțeleg de ce e așa. Trebuia să fie o noapte, două, trei sau ceva mai multe… Și atât. Nu trebuia să ma-ndrăgostesc. 
Cândva, pe pietonalele pietruite ale Clujului, după o zi obositoare, mi-odihneam picioarele sleite de mers. Un bătrânel s-a oprit să mă-ntrebe dacă sufăr din dragoste, după răspunsul meu negativ mi-a zis să nu iubesc niciodată, dragostea nu aduce decât durere. Mi s-a părut un sfat idiot atunci, acum îmi pare rău că nu l-am ascultat.

And you did your best, but...

Mi s-au adus destule reproşuri și pentru război, și pentru pace... Dar toate au venit la timpul lor...Toate vin la timpul lor pentru cine ştie să aştepte...

It's snowing inside

Astăzi ninge. Ninge calm și frumos, de parcă nimic nu mai poate opri acest abis. Altădată aș fi extrem de fericită. Un Crăciun alb, miros de rășină proaspătă, scorțișoară și extaz, căni pline cu ciocolată caldă cu aromă de nuci și scorțișoară sau cafea sau vin fiert. Ah, totul pare extras dintr-un tablou feeric. Dar nu, nu îmi mai simt deloc inima bătând. Tic tac tic tac, hai un pic, măcar câteva secunde. Ajută-mă să te găsesc. Însă nu reușesc. Nu știu dacă este prea târziu sau pur și simplu m-a părăsit.

Mă opresc în fața acelei oglinzi mari. Aceiași ochi verzi, aceleași buze amărâte, același chip palid. Nu pot să cred că nu mă mai recunosc uneori. Sunt exact cum eram cu un an în urmă, și totuși mă simt atît de diferit.

Știi cât de mult credeam în povești? Încă o fac, chiar dacă știu că nu sunt altceva decât rămășițe ale unei copilării mai mult sau mai puțin bacoviene.

Nu-nțeleg nimic din ceea ce vrei de la mine. Sau poate nu vreau să-nțeleg, poate e un fel de mecanism de auto-apărare.

Cândva simțeam fiecare fulg. Cândva mă credeam unică. Poate că uneori chiar sunt.

Fairytale

Am crezut că mi se cuvine totul, ca o fetiță hulpavă de școală generală. Nu m-am gândit nicio secundă că s-ar putea să trebuiască să mut munți pentru a deține ceva. Trebuie să mă-nvăț totuși.

M-am visat Alice și credeam în Wonderlands. Dar vezi tu, țara minunilor e un pic cam greu de atins. Am băut diverse licori magice și chiar am luat un fum din pipa omizii în speranța că toate mă vor duce spre o lume mai frumoasă.

M-am amăgit singură. Știam că o să doară dacă îmi pasă, și totuși am ales să îmi pese. Cred că asta ar putea să arate o oarecare tendință spre masochism.

Am crezut cuvintele alea goale pe care încercam să le barez. Știam că nu mă vrei de Crăciun, știam că n-o să mă mai cauți. Cu ultima parte m-am înșelat, de fapt, m-am înșelat în toate privințele. Aveai nevoie doar de o muză. Iar eu aveam câteva caracteristici esențiale, cu toate că mi-ai spus că sunt un paradox.

Primul Crăciun pe care nu-l vreau, primul an în care mă simt mai singură și mai neînțeleasă decât un prizonier de război ce nu vorbește limba răpitorilor. 

And I got no excuse

Ia uite, încă stau pe un scaun mizerabil și albastru al CFR-ului. Aproape Crăciun. Cine-ar fi crezut? Mi-e greu. Mi-erai drag. De fapt mi-era dragă ideea de a avea pe cineva de care să am grijă, cineva pe care să iubesc. Noi doi nu ne mai aveam rostul de mult timp. Ne-am lungit mai mult decât o supă proastă pe o masă sărăcăcioasă. Te doream cu ardoarea unei mame ce spală vase și speră la ce e mai bun pentru progeniturile ei. Nu mă mai regăseam prin noi. Vintrele-mi erau pline de nerecunoștință. Am învățat să nu mă mai iubesc.

Douăzeci și unu de ani, unii spun că sunt frumoasă, că sunt drăguță, că aș putea să fiu unde vreau eu. Dar eu unde vreau? Dacă nici măcar stima de sine specifică fetelor cu ochii verzi, ce să mai spun de siguranța de sine. Am promis că anul acesta îl fac unul de ținut minte, de povestit la copii. Încă sunt în proces de a-l termina.

Știu sigur că nu vreau să ajung ca mama. Nu vreau să fiu mică, cu idealuri de a-mi lua o mobilă bună și un covor nou. Nu. Asta sigur nu! Știu că pot fi cine vreau. Azi aleg sa fiu singură. Mi-e bine aici momentan. Singură, cu un gust acru de țigări proaste, de vin răsuflat, de vise pierdute. Întotdeauna ajung să fiu aici. Într-un fel sau în altul fiecare drum doare.

Am ajuns să fac bagajele cu greață și durere. Orice plecare mă face să simt că mă doare, că rup bucăți din mine. Mi-am dorit atât de mult să plec din acel oraș mic, de provincie în care viața curge mai ușor decât pârâiașul din vârful muntelui într-o zi de primăvară târzie. Azi aș fi vrut să nu fi ales nicicând drumul acesta. Poate ca istoric de artă sau jurnalistă mi-ar fi fost mai bine. Trebuia să cer alt formular atunci. Trebuia să rămân acolo, în capitala aia mizeră și. Să fi văzut atunci greutate în a-ți menține inocența domnișoară.

Mi-a spus că m-a plăcut din prima clipă când ne-am văzut. Voiam să spun că în cazul meu a fost altfel, că nu mi-ai dat nici un fior, că știu ca tine mulți, dar m-aș fi mințit singură. Voiam să fug să nu se-ntâmple asta. Dar picioarele nu mai ascultau, mâinile nu-mi mai aparțineau, iar buzele, buzele-au fugit singure să caute un adăpost. Sufletul mi-a fost acaparat de o pojghiță de dor. Da’ dacă n-aș fi ajuns să mă simt iar singură și neînțeleasă nu aș mai fi aici. Aș fi simțit că am spart blestemul ce pare parte din ADN-ul meu

Morning

Într-o bună zi, toate pasele proaste or să treacă. Într-o bună zi o să fiu bine. Știu deja că dragostea adevărată există doar în povești; nimeni nu te salvează, ori o faci singur, ori  te pierzi. Poveștile sunt false, și oricum preferata mea e  Alice in Wonderlands, care rămâne singură și se salvează singură. Ba mai mult, ea e cea care salvează pe cineva...

Maybe tomorrow

Dansăm. Plouă și ne udă de tot și totuși dansăm în frig. Stăm pe balcon și fumăm jointuri bune și bem vin scump. Deja a devenit un laitmotiv. Și totuși noi doi suntem doar amici. Te-am plăcut din prima clipă cu barba aia neagră, cu privirea aia de demon, cu alura ta mistică. Promiteai altceva. Altceva și voiam să fie. Hipnoză, psihanaliză, idei noi, muzică bună. It's you, it's you, all for you. Mă rog. Și oricât mă doare că pierd din nou și nu-nțeleg de ce, te las să pleci.
Prefer să fiu singură. Singură și tristă, decât să știu că am făcut ceva ce nu era meant to be.
Poate o să fie bine într-o zi. Într-o bună zi o să am grijă de mine. TIC TAC BUM BUM. Dar nu acum. Nu azi. În seara asta simt cum lumea mea se prăbușește din nou. O să termin odată și-odată cu tot. O să renunț să mai gândesc așa. Sper că nu mai e mult până acolo. Drumul ăsta cu multe colțuri îmi amintește de prima excursie pe munte. De felul în care ne mințea proful că după colț este cabana...Și au trecut atâtea după colțuri și atâtea ore. Gata promit că o să fiu bine.
Cândva o să fiu bine. Cândva o să las totul să treacă pe lângă.
Cândva o să înțeleg cu exactitate ceea ce-mi spune prietena mea cea mai bună. „Frumoaso tu ai putea avea orice băiat oricând, nu-nțeleg de ce te blochezi pe cei pe care nu îi poți avea”.

I'll call it september this time. My beautifull september

No answer to get

Cum ar trebui să știu ce vrea de la mine. În secunda asta mă vrea, peste câteva minute abia mai răspunde la mesaje. Cum ar trebui să știu cine sunt? Cum ar trebui să știu dacă are rost să sper sau noi doi suntem doar friends with benefits? Cum ar trebui să aflu. ALTFEL trebuie să fie. Am jurat la un moment dat că n-o să mă mai îndragostesc nicicând. Sunt ani de atunci. Mi-am încălcat promisiunea de-atâtea ori.

Nu pot să fiu altfel. De ce mi-a trebuit să îl cunosc? De ce a trebuit să fumez cu el țigara aia? De ce am împărțit sticla aia de vin? De ce-am renunțat la seara aia? Totul putea fi atât de calm în continuare...

Am atâtea întrebări să îi pun și mi-e atât de frică să nu stric iar totul. E chiar superb uneori. Picturile de pe pereții lui, chitara lui, muzica lui, balconul, „Sena”, cartea lui, felul în care se ridică din pat să scrie în caietul acela, podeaua rece, spatele lui, mâinile lui, mâinile lui pe spatele meu, pielea lui, cicatricile de pe barba mea lăsate de barba lui, felul în care îmi spune că îi place „cărnița mea moale”. Habar nu am cum să-l întreb. E atât de magnific totul încât mi-aș încălca câteva principii și aș rămâne cu el doar pentru nopți.

Ce ar trebui eu să-nțeleg din „M-ai cam prins și-mi place...Îmi placi”, după care 2-3 zile nu mai știu nimic despre el. Simt că înnebunesc. E groaznic, oribil, chiar un gest sinucigaș. E atât de diferit. E tot ce mi-am dorit vreodată și totuși mi-e frică. Eu habar nu am cum să îi spun mai mult decât că îl plac și clar e mai mult decât asta.

 N-am crezut că o să îl plac atât. N-am crezut că o să-mi stârnească atâția fluturi.

 Fact to remember: NEVER again fall in love with bad boys, but most of all, never smoke or drink or spend nights with them.

Worries

Astăzi am trecut prin atâtea stări contradictorii și faptul că tocmai mi-a fost programată o operație(eu cea care tremură numai la apariția unei injecții) nu are nicio legătură. Dimineață m-a contactat din nou. A fost drăguț, întotdeauna e așa. M-a lăsat să cred că lui chiar îi pasă de mine. Că îi e dor de mine și de Clujul cu noi și de camera aia boemă de artist și să-mi mai povestească despre cartea pe care o scrie și cum ar vrea ca în dimineața de Crăciun ar vrea să se trezească lângă zâmbetul meu larg. Acum iar nu știu ce să cred. Mă vrea sau suntem doar friends with benefits? Eu chiar îl plac. Al naibii să fiu, numai dubioși dintr-ăștia îmi găsesc.

Mi-e tare dor de zâmbetul lui, de fața lui de dimineață. Mi-e dor de felul în care îmi spunea că faptul că sunt un paradox îl face să mă placă. Mi-e dor să-mi spună că sunt prima tipa mai mică decât el pe care o place(măcar sunt și eu prima în viața cuiva). Mi-e dor de gustul țigărilor de pe balconul lui. Mi-e dor să mă imaginez pe malul Senei(tot un râu cu S). Mi-e dor de felul în care mă mângâia și de felul în care mă strângea în brațe. Mi-e drag. Îl știu de doar 2 săptămâni și deja mi-e groaznic de drag(doar eu pe el, el mă văzuse deja prin Suceava). Mi-e dor de felul în care spunea „Women, te-aș lua de nevasta dacă am fi ceva mai bătrâni. Deșteaptă, prietenă cu vodka și faci mâncare, ce mai, perfectă.”(one of the best proposal in my life, a întrecut-o pe cea de pe plajă). Avem atâtea în comun și are atâtea părți din el care mă atrag. 

Mi-ar fi groaznic de frică să-i spun, dar chiar îl plac

.

May it all been an illusion?

Love, love, love... Dar la urma urmei, ce putem spune că este dragostea?
Dragostea e băiatul ăla cu marea în plete. Dragostea e băiatul care ba fuge, ba nu fuge și habar n-are nici el ce vrea. Dragostea este băiatul ăla care te duce acasă și îți dă tricoul lui ca să nu mergi în halul ăla acasă. Dragostea este barmanul care îți dă fise și băutură gratis pentru că ești frumoasă.
Dragostea este și băiatul acela care te vrea la el în casă în fiecare dimineață și care ți-a spus că te vrea de nevastă. Dragostea este și atunci când te întreabă dacă ești ok. Știe că ești ok, dar totuși îi pasă. They only care until they get you. Știi că o să plece după ce-o să te aibă, dar să fiu al naibii dacă nu îl vreau și eu. Și poate avem nevoie să uităm de noi.
La urma urmei suntem tineri, acum e timpul să îi cunoaștem și știi că o să-și țină gura. Speri că o să fie bine. Și aștepți să te sune. Și iar nu sună. Niciodată nu te sună când ai nevoie de ei.

So are you

Summertime is not yet goodbye

Ultima zi de vară, fum gros și albastru de țigări tari, vin scump, dar sigur muzică bună...

Am ieșit în orașul acesta plin de istorie fără să mă aștept la prea multe de la seara asta. Un bar plin de adolescenți gălăgioși care m-a făcut să întâlnesc un vechi prieten mi-a animat seara. Am fugit apoi cu toții într-un beci liniștit care s-a umplut de muzică. La cât de pustie părea strada n-am crezut că o să mă-ndrăgostesc de-o chitară acolo. Sunt sigură că-ntr-o bună zi cineva o să mă ceară de nevastă cu o pană de chitară. Poate-o să fie chiar el, băiatul cu marea plin plete. 

La ora 3 seara nu părea că ar vrea ceva să se termine. „Coco Chanel” ne-a chemat să continuăm seara în căsuța ei dintr-un cartier liniștit. Vin roșu, demi-sec, același cu care m-am îmbătat prima dată în viața mea, ne-a mai animat. Un pahar, două, trei, patru...in fine, cine să le mai țină rândul!? Cu un The Wine song al celor de la The Cat Empire și un dans bun totul a fost aproape perfect. 

După un fum de la băiatul ce semăna cu Kurt Cobain m-am simțit de parcă eram la mare, pe niște valuri calme și calde, făcând pluta și iubind soarele. 

Am fost cea mai fericită fată din lume, chiar dacă ziua de după urma să fie foarte plină, iar eu aveam să prind doar două ore de somn.

„Ești cea mai frumoasă femeie din cameră și singura care iese bine în poze oricât de beată ai fi.” „Mersi, dar să nu mă iubești. Eu iubesc deja doi oameni, unul cu marea în plete și unul care-o să fugă, al treilea ar fi deja prea mult.”

Am mai prins un răsărit. De data asta nu pe o plajă plină de oameni ce tocmai și-au găsit sufletul pereche și fără să pălăvrăgesc filosofie, ci de la fereastra deschisă larg a unei garsoniere mici, plină de oameni care iubesc, au iubit și poate-ntr-o zi vor fi bine.

„Forget your personal tragedy. We are all bitched from the start and you especially have to hurt like hell before you can write seriously.”

Unforgiven

Am revenit în Cluj, orașul studenției mele și orașul în care te-am cunoscut băiete. Azi am ieșit să mă plimb prin oraș. Stau aproape de Grigorescu... Habar nu ai cât de mult m-o săgetat în inimă și habar nu ai ce greu mi-a fost să cobor în gara asta mizerabilă fără să te știu aici.

E groaznic. Speram să nu fie așa. Am crezut că toată vodka și toată tequila și toată ciocolata și toți băieții care-mi spuneau că mă iubesc să mă fi ajutat. Dar nu, e la fel aici.

Sper să treacă cândva. Sper să te pot uita cu adevărat cândva.

Amintiri

Astăzi am fost extrem de melancolică. Cu toate că acum iubesc un alt băiat și știu sigur că și el mă place, pur și simplu nu pot înceta să mă gândesc la EL. Habar nu am ce mi-a readus în memorie chipul lui, dar cert e că mi-a umplut aproape întreaga zi. Azi m-am uitat din nou la pozele noastre. Nici nu știu cum i-am putut eu reproșa vreodată că nu mă iubește când îi puteam citi asta în ochi în fiecare clipă. Mi-amintesc cum la început mereu voiam să mă trezesc înainte lui să-l privesc cum doarme și să-l trezesc sărutându-i pleoapele.

Azi mă simt îmbătrânită și îngreunată de atâtea amintiri frumoase. Azi îmi promit că nu mai amestec vodka cu tequila ca să-mi înăbuș durerile interioare. Data viitoare când ceva mă-ngreunează o să vorbesc. O să vorbesc chiar dacă n-o să fie nimeni să-mi răspundă, chiar dacă el n-o să-mi mai spună că totul trece.

Mi-e dor de mare. Mi-e dor să-mi spele cu valurile-i învolburate și sărate toate durerile.


Nu cred că mă mai iubesc.

Railroad

În aproximativ 24 de ore o să plec și o să iau o mică pauză. Drumul îl știu, ora la care ajung și locația o știu.
„Problema” constă în când voi reveni și mai ales unde voi reveni și cu cine. Sper să fie totul frumos. Sper să nu regret nicio secundă și mai ales sper să nu îmi pierd nopțile tânjind după o amintire, o fantomă. Dacă mi-am zis că trec peste, ar trebui să mă și țin de cuvânt. Cât despre ultimele nopți, se pare că nicio parte din mine nu mai vrea să mă asculte.
Un prieten mi-a spus cândva că în spatele zâmbetului ăsta larg se ascunde multă amărăciune și dor. Aș fi vrut să-l contrazic. Aș fi vrut să-l pot contrazice, dar avea totală dreptate. Ochiul lui de psiholog știa să treacă peste toate zidurile ridicate și peste toată aparența asta și încrederea falsă. Mi-a spus că asta nu poate duce decât la o depresie, medie sau majoră, nu-i prea relevant. Încep să îl cred și să conștientizez toate astea.
Ah, ce-aș vrea să mai fie asta una din serile alea reci când mi se cânta „Let it be!” la chitară și mi se promitea o lună frumoasă. Mi-e dor să explic de ce eu nu sunt „moldoviancă” și mai ales mi-e...sau nu mi-e.
 Mâine n-o să mă mai gândesc la astea. Desigur, n-o să mai trebuiască să ascundem în ghiozdane mari „elixirul fericirii și al uitării”. Suntem majori în toate statele lumii și asta o știm amândoi prea bine. Ce nu știm e dacă chiar ne placem, dacă chiar suntem capabili să ne ștergem anumite răni din trecut. Dacă o să învățăm să trăim fără C-urile din viața noastră...

Basmele nu mai sunt de mult așa cum obișnuiau să fie. Prințesele nu mai sunt salvate, nimeni nu le mai ajută să se ridice; pun ele la un moment dat mâinile pe asfalt și hop! dintr-un salt sunt sus. Ne-am emancipat și vrem egalitate, dar nu știm cum să o „manevrăm”.

Dragul meu erou livresc, mi-ești drag și mi-e dor. Dar ca orice erou contemporan nu vei veni. Azi broscoii transformați nu mai stau în dreapta surâzâtori. Azi ei fug să profite de noul lor statut.

Iar nouă nu ne rămâne decât să îmbătrânim, misandre cu pielea zbârcită și gust de gutui amare.

Trebuie să învăț să nu mai fiu așa naivă și să trăiesc clipa, până nu mai e. Mi-e frică. Mi-e frică de acești broscoi, de fapt, mi-e frică de toți.

Eroii trăiesc numai în poveștile lui Creangă,

Dar fata asta cu ochi de smarald nu știe.

De ce îmi iubesc orașul natal

Sunt, de câteva zile în orașul în care m-am născut. Un oraș mic, provincial, din Nord-Estul României. Ce e atât de special aici? Ei bine oamenii. Majoritatea prietenilor mei sunt genul de oameni cărora le poți spune toate porcăriile pe care le-ai făcut, fără să te simți groaznic de prost. Dar ce mă ajută cel mai mult la a discuta cu ei este că mă ajută să realizez că e mult mai bine ceea ce mi se întâmplă.
Tocmai am realizat că relația ce s-a sfârșit nu a fost nicicând ceva bun pentru mine. În primul rând m-a îndepărtat extrem de mult de anumite vise ale mele. M-a obligat să renunț la câteva idealuri, doar pentru că nu se potriveau în doi. De asemenea, am făcut prea multe compromisuri, iar într-un final am ajuns să nu mai fiu eu. Abia acum, la două luni după, pot afirma că mă regăsesc pe MINE. Abia acum pot face din nou tot ceea ce îmi face plăcere și mai ales pot ieși cu oameni pe care îi iubesc fără ca cineva să aibă ceva de comentat și să fie mega-gelos.
 În acest 1 an și 7 luni reușise să mă schimbe aproape total, cu toate că de la început l-am rugat să nu încerce asta. L-am iubit groaznic de mult, prea mult ca să îmi mai pese de ce simt eu uneori. Așa că, am renunțat la majoritatea prietenilor mei pentru că „nu erau o influență bună”. Între timp am văzut ce influențe „bune” aveau prietenii noștri comuni. â
Azi mă simt mai ușoară ca niciodată(iar cele 49,6 kg nu au niciun cuvânt de spus). Mă simt din nou eu. E bine, e calm. The little drama queen changed her home from now on.

La rencontre

Azi scăparea pare atât de departe. Are nevoie de dragoste ca de aer. Simte că uneori nu-i mai ajunge nimic, iar cei patru pereți par a o strânge din toate încheieturile. Trebuie să iasă, să piardă timpul pe o plaja uitată de lume, plină de hipioți și oameni fericiți. Vrea ca el să o pupe pe frunte și să-i spună că nu trecutul e cel care contează și că orice durere o poți uita când ai pe cine trebuie alături. Îi e dor de gustul amărui al țigărilor pe care le-au împărțit, de durerile pe care cu cât încerca să le ascundă el le vedea mai tare. „Mai cântă-mi odată piesa aia, mă face să mă simt atât de bine”. Și el să zdrăngăne chitara, dar să o pună pe ea să cânte versurile.

Îl place atât de mult și totuși nu știe cum să-i spună. În fiecare seară se culcă cu gândul la mijlocul lui august. Zilele trec atât de greu în ultimul timp. Abia așteaptă peronul ăla pe care într-o zi a învățat să iubească marea. Autobusul plin de oameni și apoi cortul, care va fi înlocuit de un hotel „luxos” anul acesta. Speră ca el să-și ia chitara și speră să se piardă în noapte, doar ei doi, o sticlă de vodka și multe așteptări.

Habar n-avea fata asta acu cîteva zile cât o să iubească din nou. Habar n-avea că n-o să uite anumite lucruri nicicând, și nu doar frumoase.

Paris, oh Paris

Nu a crezut că o să învețe să trăiască fără el vreodată, dar uite e în viață și mai fericită ca nicicând. În momentul în care a decis că nu mai acceptă afirmații false în viața ei și când a decis că e timpul pentru o schimbare, pentru oameni care chiar să o aprecieze, a redevenit ea.
Spunea cândva că nimic nu te ajută să uiti(nici papucii noi, nici rochiile frumoase, nici noile orașe). Dar, Doamne, cât s-a înșelat. Sigur a fost destul de mult și meritul ei, dar Parisul, oh Parisul, și Lyon-ul și Milano și Cannes și oamenii super din grupul ei Taize-nian au fost mai mult decât de ajutor. Acea rupere simbolică de el, acei oamenii care i-au ascultat poveștile...Tot tot tot o ajută să înțeleagă, să nu-l mai iubească.
Azi e fericită și un cu totul alt erou o așteaptă în fața ușii, cu un alt erou își scrie romanul. Alți ochi căprui și un cu totul alt zâmbet, de data asta drăgăstos, îi ocupă visele și zilele.

La boheme

Am zis că nu mai plâng după el și nu-mi mai pasă. De știut, nu știu absolut nimic din ceea ce face. Însă, în momentul în care melodia noastră a apărut în playlist pur și simplu nu mi-am putut reține lacrimile. Încă mă doare și încă mi-e dor. Încă îl caut în alți băieți și încă îl ador. Vreau sau nu să recunosc băiatul acesta n-o să-mi fugă prea devreme din suflet. Mi-e drag, al naibii de drag. Iar buzele lui cărnoase și zâmbetul ștrengar n-o să le găsesc nicicând la altcineva. Mi-e groaznic de dor.

Nici nu am apucat să-i mulțumesc pentru tot ceea ce a făcut și îndurat. Habar nu are câtă dreptate avea cu toate acele cuvinte bune și cu acele sfaturi de om mare.

Regrete

Îmi pare rău pentru toate scuzele pe care nu le-am cerut vreodată.
Îmi pare rău pentru momentele pe care le-am pierdut neștiind să-ți arăt cât te iubesc. Am zis că nu ăla era momentul, dar momentul fusese chiar ăla și a trecut...
Îmi pare rău pentru toate greșelile pe care le-am făcut.
Azi m-am trezit din nou cu gândul la el. Un el care n-o sa mai fie nicicând. Un el care are un cu totul alt drum, oricât de mult aș fi crezut cândva c-o să mă țină mereu de mână.
În dimineața asta m-a pupat pe frunte și mă ținea pe braț atât de aievea. Dar apoi m-am trezit.
N-o să mai fie niciodată la fel. Ai fost băiatul meu special...

Adio

Nu am crezut nicicând că omul pentru care am avut sentimente dintre cele mai înălțătoare mă v-a face să-mi fie greață de tot ceea ce a fost între noi. Nu îmi pare rău de clipele petrecute împreună. Acelea sunt sfinte. O să le păstrez doar pentru mine, pentru noi. Pentru un NOI care nu a existat cu adevărat poate niciodată. Îmi pare rău pentru tot ceea ce a reușit să scoată din mine cu acțiunile lui care demonstrează frustrare. Asta nu sunt eu. Omul acesta nu are nimic din mine.
Mă lepăd de tot ceea ce a fost între noi. Cât despre întrebările ulterioare, o să tac. O să tac și-o să-mi țin în suflet doar ceea ce-a fost bun.
Nu-mi mai cer iertare.Nu se mai merită de mult timp.

5

Cândva ziua de azi obișnuia să însemne ceva mai mult.
Cândva cineva mi-ar fi răspuns la telefon în ziua de azi.
Cândva cineva îmi răspundea la toate întrebările rostite sau puse în gând.
Azi nu mai e nimeni să facă asta.
M-aș minți singură să spun că nu îmi mai pasă, că nu îl mai vreau.
Încă îl iubesc, dar nu mă pot dezamăgi pe mine însămi. Știu că nu mai contez în anumite cercuri.
Nimic n-o să mai fie vreodată la fel.
Nu aș fi vrut nicicând să se termine, dar trebuie . Sunt îndeajuns de multe virgule, e timpul pentru un punct.

Le fin?

Nu-mi vine să cred nici măcar mie, dar așa e.  Cred că e mai bine așa într-un fel.
Îmi pare rău să o admit, dar măcar pentru părticica aia mică care a mai rămas din sufletul meu, ar trebui să las totul în urmă.

In need of myself

Patul e atât de mare când sunt singură și nopțile atât de lungi. Am așteptat atît de mult să plece colega mea de camera ca el să poată veni să mă țină pe mână în fiecare seara. Să îl sărut pe frunte de noapte bună după fiecare miez al nopții. Putea fi totul altfel, dar am ales să dau cu piciorul. 314513 locuitori în Clujul acesta mare și totuși eu mă simt singură.
Știu că e vina mea. Întotdeauna e. Eu chiar n-o să învăț să îi uit vreodată.

C'est ça un au bientôt!?

Vioara e după ușă
Tutu-ul stă aruncat
Pe un spătar de scaun.
Ea încă nu-l poate uita.
Pachetul de țigări cu blazon aurit,
King size,
Stă încă aruncat sub masă.
Telefonul nu încetează să sune.
„But she breaks just like a little girl”.
Uneori și-ar dori și ea niște amfetamină,
Sau orice altceva.
Îi este dor de sunetul chitării lui,
De respirația lui în ceafa ei,
De nopțile în care uitau de ei
În cearceafuri aspre de bumbac.
Da' ea-i cea care-a ales să plece.
Ea singură a ieșit,
Și a închis ușa în urma ei.
Nu i-a lăsat nicio cale de ieșire.
Și tot ea se crede uitată.

La urma urmei, cu toții cresc

Era iarnă și eram copilă. Încă sunt, nu prea am învățat să cresc. Aveai un miros de parfum bun impregnat de tutunul din bar. Te-am plăcut din prima clipă, m-ai plăcut din prima clipă. Habar n-aveam că totul o să fie plin de griji. M-ai luat de mână și atunci am crezut că totul începe și se termină cu tine. Încă mai cred, dar vezi tu uneori soarta ne mai joacă și feste și nu-i îndeajuns să cred doar eu.

Am ieșit în stradă. Am crezut amândoi că l-am prins pe Dumnezeu de un picior și o să oprim timpul în loc pe veci. Dar n-a fost să fie așa. Eu nu sunt clădită din același aluat ca tine. Sunt plină de griji, de probleme și de monștri interiori care mă mănâncă încet, încet, pe dinăuntru, precum cariile lemnul.

Habar nu am când am încetat să mai visăm, să mai sperăm. Dar peste noapte am devenit adulți: unul responsabil care-și măsoară cuvintele, celălalt impulsiv, surprinzător, spontan.

Visam să colindăm lumea-n lung și-n lat, unul la brațul celuilalt. Eu încă mai sper. Tu?

Ultima clipă pe care mi-o amintesc e dintr-o noapte senină de vară. Mult prea cald să dormim și totuși mult prea moleșiți să facem ceva. Îmi țineai capul leneș pe braț, atingându-mi pielea sărutată de soare. Mi-ai dat părul pe spate după care m-ai sărutat pe frunte ca un gangster italian ce dă sărutul morții. Mi-ai șoptit molcom, la urechea dreaptă, că-ți sunt dragă. În momentul acela putea să vină și apocalipsa, eram cei mai fericiți oameni de pe Pământ.

De-afară se-auzea marea sau poate doar așa voiam...

Democrație în Cluj?

Da' de unde!?
Am ales acum doi ani să îmi continui studiile într-o facultate de profil social(mai exact sociologie sau relații internaționale, la vremea aceea nu eram sigură). Am fost admisă la bugetul în cadrul a trei facultăți: Sociologie(UBB), Relații internaționale(unibuc) și Asistență socială-Probațiune și mediere(Unibuc). Dat fiind faptul că voiam neapărat să fiu la buget și să stau la cămin, a trebuit să aleg doar între asistență socială și sociologie(cei de la Istorie nu asigură cazare pentru anul I). După lungi și deliberate discuții cu prietenii și rudele, mă rog, cei apropiați mie, am ales Cluj, în defavoarea Bucureștiului. Care a fost argumentul suprem al Clujului? Pai intrasem a 3-a(? dacă îmi aduc bine aminte) și că „Maică e mai bine la Cluj, la București sunt răi oamenii”.
Ei bine, de „bunătatea” clujenilor aveam să mă „lovesc” încă din prima zi de aterizat aici.
În primul rând, chiar dacă fusesem printre primii la facultate, am primit loc într-un cămin execrabil cu o doamnă administrator mai mult decât groaznică(de exemplu, într-o zi m-am dus cu prosopul în cap să îmi plătesc taxa lunara, pentru ca minunata doamna nu prea binevoia să fie pe post în timpul programului. Și în loc să îmi ia banii și să tacă ca doar e vina ei, a început să țipe că de ce vin eu la ea cu prosop, ce mă cred la coafor că aici e instituție publică, iar când i-am amintit altă dată de populația de gândaci din oficiu s-a făcut că plouă.). Deci, a trecut un an în care cu toate că am avut media mai mare decât unii, am stat în același cămin cu multe studente cu restanțe(mai multe uneori decât studentele).
Vine anul doi, aceiași poveste cu căminul, dar de data aceasta știam care e povestea așa că am dat buzna împreună cu ocrotitorul meu(tata) în cabinetul secretarei generale și scandal. Doamna spune că eu mint și nu e aia media mea, după care „schimbă” o privire cu ecranul și ce să vezi, domnișoara aici de față dintr-odată este cea care primește scuzele de rigoare și o promisiune de cămin mai bun. Să zicem ca de aici am trecut cu bine. Dar stai!? Anul mai are mult până să se termine și peripețiile de „ploconeală” sunt multe. Vine perioada alegerilor senatorilor și consilierilor. Ca o studentă-șefă de an interesată de viața „politică” internă a UBB-ului, mă înham și eu la un rol, însă, habar nu aveam atunci unde se depun actele întreb „organele competente”, mai în ceață decât mine, astfel ajung să depun actele unde nu trebuie și desigur nu sunt singura, dar sunt singura care apoi nu e anunțată. Să zicem că asta trece.
Dar vai, stând în Hașdeu, eram pe un grup al studenților. Un anume Mihai D. postează un mesaj cum că lui nu îi place ca oamenii să pună reclame acolo. Eu, ca de obicei cu o părere, îi spun că nu mi se pare ok, că doar pe grupuri de genul îi găsești pe studenți. Și la urma urmei de asta e facebook, pentru PUBLICITATE. Ei bine, chiar dacă nu eu sunt cea care a pus respectivele posturi, eu sunt cea care a primit ban și a fost dată afară de pe grup(!?).
Conchizând, eu cred că încă nu am prea ieșit din comunism, din nevoia „liderilor” de a părea curați în ochii adepților și de nevoia de a ține totul sub control.
Acum trageți voi o concluzie dacă e Clujul un loc mai bun, mai puțin „sălbatic” decât Bucureștiul.
P.S. Unul dintre prietenii mei ce e încă pe grup m-a anunțat că respectivul post a dispărut cu totul, nu cumva să am eu ceva probe:).

Partir c'est mourir un peu

Este mai. O zi urâtă a lunii mai. Totul trebuia sa fie altfel. Totul trebuia să fie frumos. Să mergem desculți pe sârmele alea de care Chirilă vorbește în melodiile; trebuia să putem trece peste împreună, să ne ajutăm. Și mai ales, să ne iubim. Dar toată dragostea aia de care noi amândoi avem nevoie s-a dus. Habar nu am cum, dar totul a dispărut. Vise de vacanțe, dorințe comune; ce mai!? nu mai avem asta. Dar totul e bine. E calm și oarecum trist(cum admit englezii despre albastru-blue, că e atât culoarea tristeții, cât și a calmului).
Acum nu mai am nevoie de nimic decât un film bun și o săptămână singură. Se spune că timpul vindecă totul. Știu că am încetat demult să mai cred asta, dar e un start. Orice e un start; și ca orice început, o să aibă un sfârșit.
E cald, e mult prea cald, prea devreme și totuși prea târziu să mai cred în unele idei.

Mais j'ai toujours cru en toi. Mais j'ai toujours retardé la décision de partir. Oui, il est un peu trop tard, mai il n'est encore le fin. On peux pas croire dans le fin en cette situation. J'ai toujours renonce a des choses importantes, seulement pour nous. Un nous qui n'existe plus.

thanks for letting me go

Thank you for all those nasty words. They helped me to realize it wasn't supposed to be like this.
Everything has his end, but every end came with a fresh new start.
Thank you!