Democrație în Cluj?

Da' de unde!?
Am ales acum doi ani să îmi continui studiile într-o facultate de profil social(mai exact sociologie sau relații internaționale, la vremea aceea nu eram sigură). Am fost admisă la bugetul în cadrul a trei facultăți: Sociologie(UBB), Relații internaționale(unibuc) și Asistență socială-Probațiune și mediere(Unibuc). Dat fiind faptul că voiam neapărat să fiu la buget și să stau la cămin, a trebuit să aleg doar între asistență socială și sociologie(cei de la Istorie nu asigură cazare pentru anul I). După lungi și deliberate discuții cu prietenii și rudele, mă rog, cei apropiați mie, am ales Cluj, în defavoarea Bucureștiului. Care a fost argumentul suprem al Clujului? Pai intrasem a 3-a(? dacă îmi aduc bine aminte) și că „Maică e mai bine la Cluj, la București sunt răi oamenii”.
Ei bine, de „bunătatea” clujenilor aveam să mă „lovesc” încă din prima zi de aterizat aici.
În primul rând, chiar dacă fusesem printre primii la facultate, am primit loc într-un cămin execrabil cu o doamnă administrator mai mult decât groaznică(de exemplu, într-o zi m-am dus cu prosopul în cap să îmi plătesc taxa lunara, pentru ca minunata doamna nu prea binevoia să fie pe post în timpul programului. Și în loc să îmi ia banii și să tacă ca doar e vina ei, a început să țipe că de ce vin eu la ea cu prosop, ce mă cred la coafor că aici e instituție publică, iar când i-am amintit altă dată de populația de gândaci din oficiu s-a făcut că plouă.). Deci, a trecut un an în care cu toate că am avut media mai mare decât unii, am stat în același cămin cu multe studente cu restanțe(mai multe uneori decât studentele).
Vine anul doi, aceiași poveste cu căminul, dar de data aceasta știam care e povestea așa că am dat buzna împreună cu ocrotitorul meu(tata) în cabinetul secretarei generale și scandal. Doamna spune că eu mint și nu e aia media mea, după care „schimbă” o privire cu ecranul și ce să vezi, domnișoara aici de față dintr-odată este cea care primește scuzele de rigoare și o promisiune de cămin mai bun. Să zicem ca de aici am trecut cu bine. Dar stai!? Anul mai are mult până să se termine și peripețiile de „ploconeală” sunt multe. Vine perioada alegerilor senatorilor și consilierilor. Ca o studentă-șefă de an interesată de viața „politică” internă a UBB-ului, mă înham și eu la un rol, însă, habar nu aveam atunci unde se depun actele întreb „organele competente”, mai în ceață decât mine, astfel ajung să depun actele unde nu trebuie și desigur nu sunt singura, dar sunt singura care apoi nu e anunțată. Să zicem că asta trece.
Dar vai, stând în Hașdeu, eram pe un grup al studenților. Un anume Mihai D. postează un mesaj cum că lui nu îi place ca oamenii să pună reclame acolo. Eu, ca de obicei cu o părere, îi spun că nu mi se pare ok, că doar pe grupuri de genul îi găsești pe studenți. Și la urma urmei de asta e facebook, pentru PUBLICITATE. Ei bine, chiar dacă nu eu sunt cea care a pus respectivele posturi, eu sunt cea care a primit ban și a fost dată afară de pe grup(!?).
Conchizând, eu cred că încă nu am prea ieșit din comunism, din nevoia „liderilor” de a părea curați în ochii adepților și de nevoia de a ține totul sub control.
Acum trageți voi o concluzie dacă e Clujul un loc mai bun, mai puțin „sălbatic” decât Bucureștiul.
P.S. Unul dintre prietenii mei ce e încă pe grup m-a anunțat că respectivul post a dispărut cu totul, nu cumva să am eu ceva probe:).

Partir c'est mourir un peu

Este mai. O zi urâtă a lunii mai. Totul trebuia sa fie altfel. Totul trebuia să fie frumos. Să mergem desculți pe sârmele alea de care Chirilă vorbește în melodiile; trebuia să putem trece peste împreună, să ne ajutăm. Și mai ales, să ne iubim. Dar toată dragostea aia de care noi amândoi avem nevoie s-a dus. Habar nu am cum, dar totul a dispărut. Vise de vacanțe, dorințe comune; ce mai!? nu mai avem asta. Dar totul e bine. E calm și oarecum trist(cum admit englezii despre albastru-blue, că e atât culoarea tristeții, cât și a calmului).
Acum nu mai am nevoie de nimic decât un film bun și o săptămână singură. Se spune că timpul vindecă totul. Știu că am încetat demult să mai cred asta, dar e un start. Orice e un start; și ca orice început, o să aibă un sfârșit.
E cald, e mult prea cald, prea devreme și totuși prea târziu să mai cred în unele idei.

Mais j'ai toujours cru en toi. Mais j'ai toujours retardé la décision de partir. Oui, il est un peu trop tard, mai il n'est encore le fin. On peux pas croire dans le fin en cette situation. J'ai toujours renonce a des choses importantes, seulement pour nous. Un nous qui n'existe plus.