Și a mai trecut unul. A fost bun? A fost rău?
Habar nu am, dar sigur a fost plin de experiențe noi multiple.
Dacă ar fi să rememorez totul, aș asemăna anul cu
curba lui Gauss.
Cu toate că mă așteptăm ca și anul nou să fie la fel
de plictisitor și deprimant precum Crăciunul, se pare că nu va fi așa. Nici
măcar nu o să îl petrec singură și nici n-o să fiu „a treia roată”. Mi-e bine.
Știu că nu o să țină nici de data asta. Mă cunosc prea bine ca să mă încred
într-o relație la distanță, iar 1138 kilometri nu sunt atât de puțini. Și
avionul Cluj-Germania nu e cel mai ieftin.
O să trăiesc clipa. Carpe diem.
Nu mai cred în povești. Poate dacă o spun destul
de des mă-nvăț minte.
Bunica își încălzește niște lapte proaspăt muls pe
plita învechită de vreme. Presară niște scorțișoară pe deasupra. Cu pași
molateci se îndreaptă spre dulapul alb din camera pe care ziua o folosește pe
post de bucătărie și noaptea pe post de dormitor. De acolo ia sfioasă un
pachețel maro. CACAO, „de-asta folosim noi la țară dintotdeauna. E mai ieftină
decât porcăriile alea de la magazin și cu mai puține E-uri”. Nu știe ce sunt cu
adevărat E-urile alea, dar a auzit și ea la televizor. „Dacă-i pun și un pic de
zahar iese mai bună decât Nesquick.” Are niște ochi blânzi în seara asta. I-aș
spune că mi-e dragă, dar știu că nu e ea genul care să aprecieze un compliment
sincer. „Tu să nu te droghezi sau să fumezi că am văzut eu la televizor ca nu-i
bine și ajungi la spital.” Ce-i cu tine buni, eu nu sunt așa. De-ar ști ea cine
sunt eu… De-aș ști eu cine sunt. Ce ușor ar fi.
În cameră e făcut focul și totuși podeaua e rece
ca gheața. Mă urc pe soba arzând și deja mă simt de parcă aș fi din nou copil. Închid
ochii și mii de amintiri îmi fug prin fața ochilor. Nu mai ninge ca atunci,
bunica nu mai are rățuște mici ce-au ieșit din niște ouă clocite improvizat pe
aceiași sobă. Nici mielușei nu mai sunt. Pensia mizeră și puținii bani pe
care-i face din vânzarea zarzavaturilor în piață nu-i mai permit.
Vreau să mă transpun în perioada aceea în care mai
nimic nu conta și cea mai mare grijă era să nu-mi julesc genunchii. Pe-atunci
prinții locuiau în cărți jumulite de timp, iar caii lor, erau chiar cai, nu cai
putere, și erau albi. Niciunul nu mă ducea până-n fața blocului și niciunul nu
frângea inimi. Credeam în dragoste adevărată. Credeam în mine și-mi construiam
un viitor glorios.
Închid ochii. Am o rochie albă și groasă, o
pereche de ciorapi gri și pantofi cu toc jos aceiași nuanță. Sunt într-o
pădure. Pășesc încet de frică să nu distrug ordinea naturală a lucrurilor. Văd
un luminiș și mă-ndrept spre el. Acolo…acolo e chiar, hm, cine-o fi? Pare ceresc
și demonic în același timp, i-aș spune Luceafărul de nu mi-ar fi atât de
cunoscut. Mă ia de mână și împreună trecem peste un câmp de grâu cu maci
presărați ici-colo. Se apleacă. Rupe o floare de mac de la jumătate și mi-o
înfinge în părul sărutat de razele puternice ale amiezii. Aș vrea să-l sărut,
dar mă abțin. Habar nu am ce e în capul meu. L-aș strânge în brațe de parcă de
asta ar depinde mișcarea de rotație și revoluție a Pământului. Habar nu am de
ce, dar nu o fac. Mi-e drag ca niciunul vreodată. Știu că nu e bine. O știe și
el.
Se-ntoarce spre mine și mă privește cu niște ochi
hipnotizanți. Îi zâmbesc. Aș da orice să fie-al meu în momentul acela. Nu mă
simt în apele mele. Două lacrimi îmi curg din ochi. Le șterg cu dosul palmei,
iar el zâmbește ușor cu colțul gurii. Mergem în continuare. Am impresia că nu
avem nicio direcție, dar parcă nici nu mai contează. Se așază în mijlocul
câmpului. Cu toate că-mi simt picioarele străpunse de mii ce ace, îl urmez. Mă
sărută pe frunte și-mi spune că-ntr-o bună zi o să fie totul așa cum vreau eu. Își
așează mâinile în jurul gâtului și-mi pare că șoptește că el o sa fie mereu
aici. E îndeajuns să închid ochii și-o să-l găsesc. Aș vrea să-l cred, dar știu
că nu are dreptate. Pare doar o frază ieftină de agățat fete frumoase în baruri
dubioase. Ar fi as în asta. Aș fi as în a juca rolul prințesei naive care se
simt sedusă și părăsită. Dar știu că e alegerea mea, a fost alegerea mea. Am
știut în ce mă bag. Am știut că nu e bine.
„Trezește-te”, pare a-mi spune o voce de fundal. „Trezește-te”,
mai spune de vreo două ori, după care deschid ochii. Bunica stă în capătul
sobei cu o cană în mână. „Ți-am făcut și ție un ceai”. Îi mulțumesc, iau cana
și-mi pare rău că n-a fost decât o fantasmă, o fată morgana…
Miroase a curățenie și a rășină proaspătă.
Telefonul nu sună. Tu nu spui nimic. Am crezut până în ultima clipă într-un fel
de miracol. Și încă cred. Mi-ai spus că atunci când creștem încetăm să mai
credem. Magic end when you stop believing. Știam de la început că nu trebuie să
cred. Nu știu de ce e așa de greu acum. Știam că așa va fi. Nici nu putea fi
altfel.
Tu ai deja vise, vise care nu includ vreo ființă
de gen feminin. Iar eu, eu sunt mult prea feminină uneori. Feminină și plină de
probleme, de parcă tocmai m-a scos cineva dintr-o poezie de-a lui Nichita Stănescu
sau dintr-un roman tumultuos.
Uneori îmi dau seama că nici măcar nu știu cine
sunt cu adevărat. Ba iubesc politica și vreau să fac dreptate, ba sunt prea
visătoare și citesc prea multă literatură. Uneori încetez să mai trăiesc în
lume și fără ajutorul unor substanțe halucinogene. Uneori mi-amintesc noaptea
aceea „experimentală” din balconul lui. Mi-e greu să-l alung din vise. Nici
nu-nțeleg de ce e așa. Trebuia să fie o noapte, două, trei sau ceva mai multe…
Și atât. Nu trebuia să ma-ndrăgostesc. Cândva, pe pietonalele pietruite ale
Clujului, după o zi obositoare, mi-odihneam picioarele sleite de mers. Un
bătrânel s-a oprit să mă-ntrebe dacă sufăr din dragoste, după răspunsul meu
negativ mi-a zis să nu iubesc niciodată, dragostea nu aduce decât durere. Mi
s-a părut un sfat idiot atunci, acum îmi pare rău că nu l-am ascultat.
Mi s-au adus
destule reproşuri și pentru război, și pentru pace... Dar toate au venit la
timpul lor...Toate vin la timpul lor pentru cine ştie să aştepte...
Astăzi ninge. Ninge calm și frumos, de parcă nimic
nu mai poate opri acest abis. Altădată aș fi extrem de fericită. Un Crăciun
alb, miros de rășină proaspătă, scorțișoară și extaz, căni pline cu ciocolată
caldă cu aromă de nuci și scorțișoară sau cafea sau vin fiert. Ah, totul pare
extras dintr-un tablou feeric. Dar nu, nu îmi mai simt deloc inima bătând. Tic
tac tic tac, hai un pic, măcar câteva secunde. Ajută-mă să te găsesc. Însă nu
reușesc. Nu știu dacă este prea târziu sau pur și simplu m-a părăsit.
Mă opresc în fața acelei oglinzi mari. Aceiași
ochi verzi, aceleași buze amărâte, același chip palid. Nu pot să cred că nu mă
mai recunosc uneori. Sunt exact cum eram cu un an în urmă, și totuși mă simt
atît de diferit.
Știi cât de mult credeam în povești? Încă o fac,
chiar dacă știu că nu sunt altceva decât rămășițe ale unei copilării mai mult
sau mai puțin bacoviene.
Nu-nțeleg nimic din ceea ce vrei de la mine. Sau
poate nu vreau să-nțeleg, poate e un fel de mecanism de auto-apărare.
Cândva simțeam fiecare fulg. Cândva mă credeam
unică. Poate că uneori chiar sunt.
Am crezut că mi se cuvine totul, ca o fetiță
hulpavă de școală generală. Nu m-am gândit nicio secundă că s-ar putea să
trebuiască să mut munți pentru a deține ceva. Trebuie să mă-nvăț totuși.
M-am visat Alice și credeam în Wonderlands. Dar
vezi tu, țara minunilor e un pic cam greu de atins. Am băut diverse licori
magice și chiar am luat un fum din pipa omizii în speranța că toate mă vor duce
spre o lume mai frumoasă.
M-am amăgit singură. Știam că o să doară dacă îmi
pasă, și totuși am ales să îmi pese. Cred că asta ar putea să arate o oarecare
tendință spre masochism.
Am crezut cuvintele alea goale pe care încercam să
le barez. Știam că nu mă vrei de Crăciun, știam că n-o să mă mai cauți. Cu
ultima parte m-am înșelat, de fapt, m-am înșelat în toate privințele. Aveai
nevoie doar de o muză. Iar eu aveam câteva caracteristici esențiale, cu toate
că mi-ai spus că sunt un paradox.
Primul Crăciun pe care nu-l vreau, primul an în
care mă simt mai singură și mai neînțeleasă decât un prizonier de război ce nu
vorbește limba răpitorilor.
Ia uite, încă stau pe un scaun mizerabil și
albastru al CFR-ului. Aproape Crăciun. Cine-ar fi crezut? Mi-e greu. Mi-erai
drag. De fapt mi-era dragă ideea de a avea pe cineva de care să am grijă,
cineva pe care să iubesc. Noi doi nu ne mai aveam rostul de mult timp. Ne-am
lungit mai mult decât o supă proastă pe o masă sărăcăcioasă. Te doream cu
ardoarea unei mame ce spală vase și speră la ce e mai bun pentru progeniturile
ei. Nu mă mai regăseam prin noi. Vintrele-mi erau pline de nerecunoștință. Am
învățat să nu mă mai iubesc.
Douăzeci și unu de ani, unii spun că sunt
frumoasă, că sunt drăguță, că aș putea să fiu unde vreau eu. Dar eu unde vreau?
Dacă nici măcar stima de sine specifică fetelor cu ochii verzi, ce să mai spun
de siguranța de sine. Am promis că anul acesta îl fac unul de ținut minte, de
povestit la copii. Încă sunt în proces de a-l termina.
Știu sigur că nu vreau să ajung ca mama. Nu vreau
să fiu mică, cu idealuri de a-mi lua o mobilă bună și un covor nou. Nu. Asta sigur
nu! Știu că pot fi cine vreau. Azi aleg sa fiu singură. Mi-e bine aici
momentan. Singură, cu un gust acru de țigări proaste, de vin răsuflat, de vise
pierdute. Întotdeauna ajung să fiu aici. Într-un fel sau în altul fiecare drum
doare.
Am ajuns să fac bagajele cu greață și durere.
Orice plecare mă face să simt că mă doare, că rup bucăți din mine. Mi-am dorit
atât de mult să plec din acel oraș mic, de provincie în care viața curge mai
ușor decât pârâiașul din vârful muntelui într-o zi de primăvară târzie. Azi aș
fi vrut să nu fi ales nicicând drumul acesta. Poate ca istoric de artă sau
jurnalistă mi-ar fi fost mai bine. Trebuia să cer alt formular atunci. Trebuia
să rămân acolo, în capitala aia mizeră și. Să fi văzut atunci greutate în a-ți
menține inocența domnișoară.
Mi-a spus că m-a plăcut din prima clipă când ne-am
văzut. Voiam să spun că în cazul meu a fost altfel, că nu mi-ai dat nici un fior,
că știu ca tine mulți, dar m-aș fi mințit singură. Voiam să fug să nu
se-ntâmple asta. Dar picioarele nu mai ascultau, mâinile nu-mi mai aparțineau,
iar buzele, buzele-au fugit singure să caute un adăpost. Sufletul mi-a fost
acaparat de o pojghiță de dor. Da’ dacă n-aș fi ajuns să mă simt iar singură și
neînțeleasă nu aș mai fi aici. Aș fi simțit că am spart blestemul ce pare parte
din ADN-ul meu
Într-o bună zi, toate pasele proaste or să treacă. Într-o bună zi o să fiu bine. Știu deja că dragostea adevărată există doar în povești; nimeni nu te salvează, ori o faci singur, ori te pierzi. Poveștile sunt false, și oricum preferata mea e Alice in Wonderlands, care rămâne singură și se salvează singură. Ba mai mult, ea e cea care salvează pe cineva...
