E ora 10 într-un oraș „străin”, dar totuși atât de acasă. Sunt deja prea
îmbătată de șampanie și țigări de contrabandă. Slimuri. Mă gândesc ca o proastă
încă la el, care nu mai dă nici un semn de viață. Stau cu un laptop vechi și
cvasi-uzat în brațe. Citesc romane dramatice și mă găsesc în prea multe pasaje,
Vreau să plec. Nu, sunt obligată să plec. Trebuie să plec. Să schimb ceva.
Doare, doare, doare.
Drumuri și dureri uitate. Și iar drumuri pentru dureri. Nu pot să trec
peste. Nu știu să pierd. Sunt atâtea vise pe care le-am lăsat aici. În coșul
pieptului. În atrii și-n ventricule. Am așteptat tot Crăciunul un semn, un
mesaj, o minune orice. În afară de vise, nimic nu mi-a mai adus ceva de la el. He’s not good for me, but man I love him. Și
dragostea? Ce e dragostea? Cum arătăm că iubim? Cum uităm? Mi-e dor și doare.
Și o lași să plece. Și pleacă. Chiar dacă o doare
de nu mai poate. Chiar dacă ascunde în ea milioane, sau chiar miliarde de
romane nescrise. Un personaj livresc dramatic stă și îi scrie toate poveștile.
Fix pe cord. Pe atrii și ventricule. Tic-tac-tic-tac. Timpul trece. Nu crede că
mai are timp pentru jocuri puerile și inocente (mai mult sau mai puțin).
Pe lângă ea au trecut atâtea oportunități. Atâția
prinți care și-ar da tot regatul plus câțiva cai pentru ea. Pentru o plimbare
cu ea, o cafea sau mai mult. Nici nu îi vede. Nu e capabilă să simtă ceva. Îl
vrea. Mai mult îl visează în fiecare seară și orice mesaj, orice cuvânt de-al
lui e o poruncă pentru ea.
El e păpușarul, scriitorul, autorul, naratorul,
iar ea nu e decât o păpușă instabilă pe care o poate mânui în orice fel.
Pierde. Asta știe să o facă cel mai bine. Pierde
fără ca vreodată să fi făcut ceva spre mai bine. Pierde într-un joc nedrept. Nu
știe ce să facă pentru a schimba cursul lucrurilor. Cât de greu poate fi să dai
un amărât de send: „Bună, ce faci?”
Mă simt goală. Goală de tot. De parcă cineva a forat în mine și a scos ceea ce era bun. Nu mă simt capabilă să mai simt ceva. Nu mai vreau să iubesc sau să mă îndrăgostesc vreodată. MEreu promit că e ultima dată. Ieri, în loc să mă bucur că pentru câteva zile, prea puține, mă aflu acasă unde e warm and fluffy totul, am stat și am plâns. Pentru ce? Pentru tot ce nu pot uita și nu pot lăsa deoparte.
Sunt un burete îmbibat cu apă. Sunt toate gândurile pe care le trimit cu viteza luminii în spatele cortinelor. Sunt toate cuvintele pe care nu le spun. Sunt toți bărbații pe care i-am iubit și care nu m-au iubit. Sunt toți bărbații pe care îi mint și care mă cred. Sunt toți bărbații pe care îi las să se îndrăgostească de mine cu toate că știu că eu nu sunt capabilă șă îi iubesc. Sunt el. Sunt bucățile și așchiile pe care le-a lăsat în mine ultima dată. Sunt toți EL care au plecat.
Sunt singură și neînțeleasă de nimeni. Nu știu să simt. Nu știu să o spun.
Și dintr-odată mi-am dat seama că a fost o greșeala să nu urmăresc planul cu care am plecat la drum. Trebuia să iau calea capitalei. Aici, in orășelul acesta mic și boem toate merg prost. Un cvasi-job unde m-am simțit mai degrabă folosită decât că am învățat ceva nou. Un prieten care nici măcar nu e prietenul meu, nici măcar friends with benefits. Doar ne vedem din când în când și vorbim și ... și apoi dispare și nu mai aud un cuvânt din partea lui.
DA e vina mea, știu că e totul vina mea și că toate astea sunt doar în capul meu. Că între el și mine n=a fost nimic niciodată pentru că nimeni n-a cerut nimic. Habar n-am cum să arăt că iubesc. Și mă doare. Și nici nu știu de fapt ce aș putea face să fie totul mai bine.
Aș pleca. Vreau să fug. Să fug și să nu mă mai opresc, fără țintă, fără un scop. Să stau doar și să admir ce e frumos din ceea ce mă înconjoară. Și să spun odată ce simt.
Nu mi-am îndeplinit aproape niciuna dintre dorințele pentru anul acesta.
E frig. Am ieșit pe balcon să îl simt mai bine. Să
mă cuprindă, să îmi atingă toate organele. Ultima bluză purtată încă poartă
urmele săruturilor lui și a felului în care mă mușcă de umăr. Să mai precizez
ca m-a sunat la 5 dimineața pentru că avea nevoie de cineva cu care să
vorbească? Să mai spun că în 10 minute eu deja eram îmbrăcată, epilată,
parfumată și gata de ieșit pe ușă. Nici mie nu mi-a venit să cred… Buun. Și
totuși nu e al meu. Și nici nu cred că o să fie vreodată. Poate e vina mea, sau
poate e vina destinului.
Aburi calzi de ceai de mentă îmi descrețesc
ridurile frunții. Ninge. Totul începe să miroase a Crăciun, a sărbători, a warm
and fluffy…Oare de ce nu pot fi și eu așa. Mă gândeam să renunț la tot sau
măcar să deschid odată gura. Să îi spun că eu nu mai pot continua așa.
Dar doare și mi-e greu. Nici nu știu cum să o fac.
Dacă se sperie și pleacă? Și dacă vrea? Sunt atât de bulversată. Nu mai înțeleg
nimic, poate nici nu trebuie sau poate ar trebui să încetez cu analizele astea
a situațiilor. Although…
.jpg)
