Roads, roads II

E încă frig în nord-estul României. Trenul, același „tren al foamei”, Iași-Timișoara Nord este iarăși întețit de studenții care își părăsesc cuibul pentru un viitor mai bun peste Carpați. Au auzit de la diverși prieteni sau rude că Timișoara și Clujul au fost tot timpul mai bogate, în domeniul cultural, economic, în ceea ce privește viața socială. Ca mulți alții înaintea lor au ales să-și încerce norocul. „Da’ uite bine, mă-ntorc în cămin că toți au plecat din oraș” sau „Vai de capul meu am atâtea restanțe de nu-mi văd vârful degetelor” se aud cam la ușa fiecărui compartiment.

La prima stație după ce-au plecat de acasă, ușa vagonului se umple de studenți cu țigări proaste, țigări bune, țigări ieftine, țigări scumpe. E gustul libertății. E gustul lui „am plecat de acasă”. „Să fii cuminte și să ai grijă de tine” au fost ultimele cuvinte ale părinților când i-au lăsat în compartiment. „Da mami/Da tati”, de parcă au ei de unde să știe ce fac odraslele cum au zburat de-acasă.

Alții, mai bravi, scot câte-o sticluță argintie plină cu un lichid incolor și inodor. Dau o dușcă pe gât și strâmbă din ochi. Poate așa o să treacă mai repede drumul acesta luung de cel puțin 7-8 ore.

Gările par a trece în viteză. În niciuna nu staționează mai mult de un minut. Priveliștea de pe geam? Magnifică, pitorească. Munții plini de puful alb al zăpezii. Ulițe noroioase, câte-un bătrân își târșăie cizmele vechi și trecute.

Timpul trece. Iar noi, noi nu mai avem de mult timp să așteptăm. Stres, smartphone-uri pe care ne primim non-stop mailurile, internet wireless sau pe stick, încercăm să umplem fiecare clipă. Nu mai știm să legăm câteva cuvinte cu vecinii de tren, nu mai știm să apreciem orice minut de liniște…Habar nu avea Marin Preda câtă dreptate o să aibă prin cuvintele lui.

Timpul nu mai avea răbdare…

Roads roads

Același miros greu și învechit. Scaunele albastre îmi sunt deja de prea mult timp cunoscute. Locul pe care îl urăsc cel mai mult, lângă ușa glisantă. Atâtea și atâtea gânduri. Vise neterminate. Vise nespuse. Același drum. Același telefon care a încetat să mai cânte Yann Tiersen. Uneori am impresia că și eu am încet să mai „cânt” cum o făceam cândva.

Mi-e greu să mă gândesc la vară fără să am bruma unor amintiri care apasă pe suflet de parcă ar vrea să îl aplatizeze cu totul. Cuvintele lui cad pe lângă mine. Și ceaiurile, și berile, și cafelele, și vodka, și Long Island ICe Tea. Încă îmi tresare fiecare mușchi in corp la vederea siluetei atletice cu tricou roșu și păr negru de abanos. Încă mă gândesc să îi trimit un mesaj atunci când vreau să ies din casă. Dar nu, nu e vina nimănui… Mi-ar fi mai ușor dacă chiar aș fi the little bastard I let them believe.

Trenul acesta îmi cam omoară fiecare brumă de libertate. Drumul acesta, ruta aceasta, destinația finală… Toate astea ajung să mă împungă.

Mirosul e din ce în ce mai greu, oxigenul abia se mai simte și mai sunt încă 4 ore. Compartimentele se umplu de oameni ce dorm. Pare un somn lin, liniștit, calm, dacă nu aș ști cât e de greu și cât rău îți face. Măcar ajută la trecerea timpului. Mi-am propus să nu pun geană pe geană cel puțin până în Dorna. PE deasupra, mi-e și frică. Nu e cel mai sigur tren.

Mă doare fiecare mușchi. Fiece gând alunecă greu pe neuronii obosiții de prea puțin somn, prea multă cafea și prea mult fum. 

Pas des soucis

Se crede frumoasă. Uneori poate că și este. Ochii mari și visători. Știe că e prea târziu. O cheamă Magritte și a ajuns să-și măsoare fericirea în numărul de pagini citite, în mililitri de alcool scump și bun, în rochii și pantofi,în vise destrămate și așteptări înșelate. Are un aer de tristețe când e singură. Și râde des în preajma oamenilor. A considerat mereu o slăbiciune să arăți că te doare, că nu ești stăpână pe situație. Din când în când amestecă mirosul de tutun prost cu cel de parfum scump.

În seara asta și-a ales un cu totul alt viitor. A deschis la întâmplare cartea uitată de ceva vreme pe birou. A citit un pasaj, pe care nici măcar ea nu și-l mai amintește și a decis ca e vremea să fie altfel. Ce înseamnă altfel, în ce sens, pe ce plan? Nu o știe.

Cum am învățat să pierd

O țigară aprinsă din obișnuință, o grămadă de cuvinte ce-mi stau în gât. Nu vrea să se mai termine. Încep să cred că am uitat cum se simte fericirea. Am parte de tot felul de plăceri „lumești” și totuși simt că nu pot atinge fericirea. Mi-e frică să mai iubesc. Când simt că în mine încep să nutrească germenii de îndrăgosteală, dau iama în băuturi „ieftine” să-i ucid.

„O vodka orange, te rog. Mai mult vodka decât orange.”. Barmanul zâmbește cu subînțeles. I-aș striga în față că nu știe nimic. Nu am demoni de ucis, nu azi. Nu sunt depresivă. Pur și simplu nu mai vreau să am sentimente. Poate așa le distrug. Poate așa distrug și rădăcinile.

A apărut când trebuia mai puțin. Toți apar așa. Și în ultima vreme am impresia că toți vor același lucru. Clișeic? Cu certitudine. Nu-i mai vreau. Încă mi-e frică de paturi goale, dar nu vreau o prezență permanentă care să le umple.

E târziu. Sunt sătulă de vorbe precum formele fără fond. Îmi simt fiecare mușchi cum pulsează de durere, fiecare vertebră îmi apasă în carne precum un gard ghimpat. Dau drumul apei să curgă în cada îngălbenită, un sfert de sticluță de spumant și câțiva stropi de ulei de levănțică completează peisajul. Mozart pe fundal, o carte bună și lumânări parfumate… Îl vreau. Vreau să-i simt degetele alunecând pe coapsele-mi goale și pe coastele-mi prea proeminente. „Știi toate astea se întâmplă pentru că tu chiar îmi ești dragă.” Nu mă iubi, nu mă iubi, i-aș arunca cuvintele astea în față, dar nu pot.

Până una alta, sunt tot singură. Nu mai înțeleg nimic din ce se întâmplă înăuntru. Ar trebui să îmi fac o operație pe suflet deschis. Mai aprind o țigară. Scrumez cu silă în chiuvetă. „Atitudine decadentă pariziană” – așa m-ai descris cândva.

Nu pot să închei așa. Dar trebuie, nu pot să mă implic. Nu încă.

A bitch always smokes. A bitch is the opposite of a whore. A bitch doesn't need anybody. Or she wants people to think she doesn't need anybody. And she smokes to prove it.

Des reves

Detalii, detalii…Astăzi ar fi trebuit să fiu productivă și să învăț toate definițiile filosofice și juridice ale dreptului. Ce-i drept, am încercat. Chiar am fost la BCU  să citesc cartea cu paginile întoarse de mii de studenți ce se visau juriști. Cu toate că am stat aproape 6 ore, mare lucru nu pot reproduce. Mintea mi-a zburat iar prin ceva colțuri pline de amintiri și prăfuite de timp.

Oare când o să se inventeze mașina timpului? Eu una i-aș deveni client fidel. Sunt atâtea cuvinte pe care am uitat să le spun, sunt atâtea clipe în care-ar fi trebuit să plec sau altele în care ar fi trebuit să rămân. Am atâtea regrete pe care ar fi trebuit să le alung…

Azi m-am „teleportat” în Paris…Parisul viselor mele cu mătase, cu volane, cu catifea, cu vin și șampanie, cu Cosmopolitan, cu cafea neagră, tare și amară, cu ciocolată fără zahăr, cu brioșe, cu „Bonjour mademoiselle, vous êtez trés belle aujourd’hui!”, cu creion dermatograf și ruj roșu-sângeriu, cu tocuri medii, cu rock ambiental și black metal. Doar eu și drumurile înălbite de zăpadă. Să merg pe Champs-Elysées și nu doar să mi se scurgă ochii în fața vitrinelor de la Ladurée. Pe-o bancă, aproape de Place de la Concorde, un Kurt Cobain contemporan să-mi zică în cea mai frumoasă franceză maternă că i-am lipsit și că-i sunt dragă. „Mais je te l’ai déjà dit. J’en suis pas sûre de mes sentiments.” „Pas importe ça.” Și-apoi mă sărută pe frunte de parcă urmează să fiu ucisă. Champs-Elysées, și-apoi…

Era noapte și ea se ruga ca timpul să se-oprească pentru câteva secunde în loc. Ar fi vrut să-l mai privească așa în ochi o zi, o săptămână, o lună… Ar fi vrut ca mâinile să-i mai alunece odată pe spatele încordat de plăcere, de durere, de chin. Ar fi simțit cu-aceiași ardoare buzele calde și privirea săgetătoare. „Nu pune mâna peste mine dacă-i vară/ căci n-ai să înțelegi nimic/…/”. Nici nu trebuia să-nțeleagă, el voia doar s-o ajute să uite și-a reușit… Cu vin alb, cu un film franțuzesc bun, cu Yann Tiersen, cu câteva mângâieri date când trebuie și două perechi de buze…

Și-apoi tăcerea și-un somn gemuiți unul în brațele celuilalt au fost cele mai frumoase lucruri pe care ni le puteam dărui.

And, yes, I've dreamt of you too