Și dintr-odată toate cuvintele s-au îngreunat. Și
toate mesajele au încetat să se trimită. E prea complicat, dar nu pot renunța.
Nici el nu știe. E deja a treia „întâlnire” în care încerc să mă conving de
ceva ce știu somewhere deep inside ca o să mă doară. Tot doare. Pierderile dor,
cuvintele nespuse dor.
”Bună, nu vrei să ieșim la o cafea? Mi-e groaznic
de dor de tine, cu toate că te-am văzut acu două zile. C” Sau cum sună mesajul
căruia habar n-am de ce nu îi pot da send. Doare.
Sunt ilară. Mă bucur la o scrisorică de dragoste pe care i-am scris-o și pe care a auzit-o și la un like la o oarecare melodie despre care știam că o adori. Mi-e silă de filmul care nu mi se termină și de mesajele pe care nu ți le trimit.
Bună, numele
meu e Miruna și m-am îndrăgostit de cine nu trebuia. Hm, am mai spus asta odată? Posibil, e un fel de hooby
pentru mine. Dar zău că nu înțeleg ce e cu toate cuvintele alea drăguțe, dacă
în final e doar „nu se întâmplă nimic din ce nu vrei, dar amândoi știm că vrei
să se întâmple”. Ei bine, da, cum spuneam, nimic nu se întâmplă, dacă nu îi
oferi un impuls.
Binențeles că am acceptat invitația. Și binențeles
că m-am dus. Cei drept, cu alte gânduri decât de obicei. Chiar voiam să îmi pun
în ordine viața, și chiar aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc. Cu toate
că putea fi oricine altcineva, l-am ales pe el. Poate undeva în subconștient
totuși voiam să-l văd, „să-i rup cămașa, să am pe buze cenușă căci singură
nu-mi găsesc pacea”.Dar am și vorbit, și doamne cât am vorbit. Oarecum am
înțeles tot și ce nu era de înțeles.
Nu e că nu mă vrea, nu vrea pe nimeni. Cred că
într-un fel și mie mi-e ok. O să ajung să mă complac din nou într-o situație
care chiar nu știu cât de bine îmi este. PE moment da, e ok, dar doar ideea că
mâine altcineva îi șifonează cearceafurile și îi varsă vinul pe podea mă cam
scoate din minți.