Și probabil că imaginea lui încă lasă urme adânci în mine.

Timpul nu mai are răbdare

O casă rece. Prea multe țigări fumate. Placebo, Amorphis și alte rockereli dubioase. Un pahar fancy plin cu vin alb demisec. Piele de găină și prea multe griji. Oare în ce am ajuns să îmi măsor secundele și trecerea în ultima vreme?

Ar trebui să mă las mai puțin influențată de anumite evenimente cum mi-a spus și Ana. Cine e Ana? Ana e genul acela de ajutor de care avem nevoie toți la un moment dat. Ana e ca o prietenă. Ana ascultă nu doar pentru că e meseria ei asta. Ana a ajuns să știe, în vreo 3 întâlniri, despre mine mai multe lucruri decât au reușit alții să scoată după luni bune.

Ana știe că am standarde prea înalte și că e îndeajuns să greșesc odată ca să mă consider inutilă. Ana încearcă să mă aducă cu picioarele pe pământ. Ana e mai mult decât o prietenă.

Timpul meu a încetat să se mai măsoare în secunde, minute, ore, zile, luni sau ani în ziua în care am realizat că oricum nu astea sunt cele ce contează, ci momentele în care ne simțim cu adevărat oameni.

Nu cred că mai simt cu adevărat de ceva vreme. Totul trece prea repede sau le fac să fie parte din mine prea devreme. Simt nevoia să bocesc ca o Magdalenă la picioarele mântuitorului cerându-mi iertare, da’ se pare că glandele mele lacrimale nu mai vor să colaboreze. A trecut ceva vreme de când mi-am înăbușit grijile cu lacrimi.

Îndată...Mă rog, nici nu cred că mai contează. I feel like a heartless bitch.

Who?

Mă numesc Miruna și uneori îmi place să îmi zgândăresc rănile și să simt gustul sângelui. Mama crede că sunt nebună sau sado-masochistă, habar nu am dacă are dreptate sau nu. Am 20 de ani și încă nu am ieșit din orașul acesta mic plin de furnici și şobolani mari și negri. Noaptea nu ieșim din casă, nu care cumva să ne prindă câinii sau proxeneții.

Mi-e frică de proxeneți. Într-una din seri, când aveam vreo 6-7 ani, vară mea nu a mai apărut pe acasă. A bătut spășită a doua dimineață la noi acasă. Avea părul răvășit, picioarele pline de zgârieturi și se putea încă observa o pată de sânge năclăit pe piciorul stâng. În pofida tuturor acestor „peisaje” macabre avea o sclipire în ochi pe care nu am înțeles-o decât peste vreo 10 ani când l-am cunoscut pe Mihai. Maică-să i-a zis că o renegă că nu mai vrea să-i fie fiică și să se ducă naibii. Peste câteva zile au hotărât că se mărită cu găliganul acela al ei. Nu îl plăceam de nicio culoare, avea ceva în chip care mă făcea să tremur. Peste câteva luni burta vară-mii a început să crească, iar peste alte câteva luni țineau o mogâldeață în brațe.

Vecinii spuneau că găliganul e proxenet și să nu mă apropii de el. După ce a apărut mogâldeața, vară-mea venea din ce în ce mai des cu pete tumefiate și pe alocuri mov. Nu am înțeles de ce își schimbase machiajul ei de actriță retro, cu codițe de rândunică și buze roșii sau bordo, pe movul acesta urât. Mă rog, eram prea mică.

Mă cheamă Miruna și am 21 de ani. Sunt boboacă la istoria artei. E mișto orașul acesta nou și plin de necunoscuți. Cel mai mult îmi plac cafenelele și metroul. Nu vreau să mă întorc acasă. Nu-mi mai este frică să ies noaptea din casă cu toate că și aici sunt câini și proxeneți.

Am pus primul strop de alcool în gură acu 2 luni. Mi-a plăcut. L-am plăcut și pe B. atunci când mi-a adus paharul acela mare plin cu suc de portocale și vodka. Cred că pe fundal se auzea ceva jazz, dar nu sunt sigură. Buzele lui erau roșii și păreau un fruct pârguit care mă atrăgea să îl mușc. I-am luat capul între mâini și i-am prins buza de jos cu putere. L-am plăcut din prima clipă. Mi-a spus că am ceva nordic în privire și că i-ar plăcea să mă picteze. I-am spus să mă caute când vrea și am zâmbit încurcată. Cu o privire atât de sigură mi-a zis că acum, așa că am luat primul taxi și ne-am dus în mansarda lui. Nu știu sigur dacă m-a pictat sau nu până la urmă, dar la un moment dat a scos un Polaroid prăfuit din dulap. După ce ne-am pozat, prostindu-ne ca doi țânci, au cam dispărut toate inhibițiile și fricile. Cred că la un moment dat au dispărut și hainele. Ba nu, nu cred, sunt sigură. Dimineață am plecat fără să îl trezesc și am luat primul bus. Voiam să dispar, să mă evapor, să nu mă îndrăgostesc.

M-a căutat, nu i-am răspuns. Cred că mi-era frică. Cred că încă mi-e frică. Dacă toate cuvintele alea erau doar un rezultat al aburilor plini de grade? Dacă nici măcar nu mă vrea? Dacă nici măcar nu sunt ceea ce vreau?

Mă numesc Miruna, am 25 de ani și sunt PR al Muzeului de Artă Contemporană. Am un prieten stabil pe care nu îl iubesc și îmi pierd serile prin restaurante fancy. Ador vernisajele și artiștii boemi cu plete lungi încurcate. Nu vreau să mă mărit niciodată și îi ador pe Henry Miller și pe Bukowski.

Sunt Miruna, abia am terminat doctoratul cu o lucrare de filosofia artei și semiotică în limbajul artistic și habar nu am ce vreau să fac cu viața mea. Am promis că nu mă mai îndrăgostesc și de câțiva ani încerc să mă țin de cuvânt. Îi alung pe toți după a treia noapte. Nu povestesc nimănui despre mine și încerc să fiu cât mai volatilă.

Sunt Miruna, habar nu am câți ani au trecut peste mine. Pereții aceștia încep să mă strângă. Încă ador să râcâi răni vechi și să simt gustul dulce-acrișor al dezamăgirii. Încă mi-e frică și fug fără urmă. Nu mai cred în bărbați și au trecut ceva ani din momentul în care am vărsat ultima lacrimă pentru unul.