Era iarnă și eram copilă. Încă sunt, nu prea am
învățat să cresc. Aveai un miros de parfum bun impregnat de tutunul din bar.
Te-am plăcut din prima clipă, m-ai plăcut din prima clipă. Habar n-aveam că
totul o să fie plin de griji. M-ai luat de mână și atunci am crezut că totul începe
și se termină cu tine. Încă mai cred, dar vezi tu uneori soarta ne mai joacă și
feste și nu-i îndeajuns să cred doar eu.
Am ieșit în stradă. Am crezut amândoi că l-am
prins pe Dumnezeu de un picior și o să oprim timpul în loc pe veci. Dar n-a
fost să fie așa. Eu nu sunt clădită din același aluat ca tine. Sunt plină de
griji, de probleme și de monștri interiori care mă mănâncă încet, încet, pe
dinăuntru, precum cariile lemnul.
Habar nu am când am încetat să mai visăm, să mai sperăm.
Dar peste noapte am devenit adulți: unul responsabil care-și măsoară cuvintele,
celălalt impulsiv, surprinzător, spontan.
Visam să colindăm lumea-n lung și-n lat, unul la
brațul celuilalt. Eu încă mai sper. Tu?
Ultima clipă pe care mi-o amintesc e dintr-o
noapte senină de vară. Mult prea cald să dormim și totuși mult prea moleșiți să
facem ceva. Îmi țineai capul leneș pe braț, atingându-mi pielea sărutată de
soare. Mi-ai dat părul pe spate după care m-ai sărutat pe frunte ca un gangster
italian ce dă sărutul morții. Mi-ai șoptit molcom, la urechea dreaptă, că-ți sunt
dragă. În momentul acela putea să vină și apocalipsa, eram cei mai fericiți
oameni de pe Pământ.
De-afară se-auzea marea sau poate doar așa voiam...
