Does it makes you happy?

Stau și mă gîndesc, oare ce rost au deciziile pe care le luăm la un moment dat pentru viitorul nostru. După cum am mai precizat, am ales Clujul, chiar dacă m-a dezamăgit în ultima vreme, pentru un el, un el care nici măcar nu știu dacă o să îl scriu vreodată cu literă mare. Da, îl plac și cred că sunt îndrăgostită nițel de el, dar nu știu dacă chiar vreau să fim împreună.

După cum mai spuneam undeva, mereu apare în cele mai neașteptate momente. Tocmai m-am cazat si baaam, mesaj pe facebook de la domnul scriitor care mă invită la el să degustăm niște vin primit de afară. Și de atunci, sunt într-o totală debusolare. Tot felul de idei contradictorii îmi trec prin minte. Ba m-aș duce, ba aș rupe-o cu el.

Sunt într-un total impas și mă simt pierdută. Ce să fac, ce să fac?

Il y a longtemps

Am chef de un pahar de vin, vin alb, demidulce, cum am învățat să beau cu tine. Și de o țigară și de o noapte cu lună, călâie, și de un apus de septembrie plin de dulceață cu aceleași nuanțe puternice de portocaliu. Și vreau să dansez, să valsez să mă scălâmbâi cu tine pe melodia pe care am ascultat-o la prima întâlnire și pe care am fredonat-o când dansam lângă podul ce leagă Grigorescu de parcul sportiv clujean, The wine song. Ce cântec ciudat și plin de înțeles în același timp. Habar n-aveam că o să ne devină laitmotiv când ți l-am arătat prima oară.

Acum, e tot septembrie. Dar un septembrie trist și ploios. Stau în centrul orașului în aceiași rochie vișinie și aceiași pantofi eleganți negri cu toc. Același machiaj despre care mi-a spus că are ceva slav în el: „Parcă ai ceva dintr-o rusoaică așa. Ba nu, ești clar o ucraineancă și tu nu o știi. Și-așa nu-ți știi prea bine rădăcinile.” Am roșit vag atunci. Oricum era cvasi-insesizabil din pricina vântului care adia și îmi mai biciuia din când în când obrajii. Eram prea inocentă, iar el a știut să profite prea bine de acest neajuns.

Azi umbrela roșie de păpușă matrioșka nu m-a apărat prea bine de stropii mari. Tot îmi șiroia apă pe față și pe picioarele acoperite de o pereche de ciorapi subțiri.

Am scos o sticlă din debara singură, rosé, am turnat în paharul cu picior lung… Nu mai e nimic la fel. Mă pregătesc să devin om mare. Un aproape loc de muncă, discuții tot mai fade. Cred că am uitat amândoi cum e să visăm. Spuneai că o să ne rezolve timpul. 1 an și ceva și suntem în aceiași situație încurcată din care nu prea înțelegem nimic.

Încă mi-e frică să vorbesc de un noi. Și la urma urmei cine are nevoie de un noi… 

Who?

I’ve never had an idea about happiness. Plouă, stropi mari și grei cad la fereastra din stânga mea. Mi-aș dori să fiu încă un copil naiv care crede că ploaia te mai poate salva. Că niște stropi mari și grei care îmi sfâșie fiecare bucată din pielea descoperită mă va ajuta și să fiu altfel.

Dar nu, cred că am învățat prea dintr-odată să mă doară. Cuvinte, priviri, dorințe. Toate stau înăbușite între noi. Nu mai pot lăsa nimic în urmă. Nu mai există un în urmă. Eu sunt în urmă. Ia-mă, redă-mă, taie-mă… Habar nu am. Nu știu ce vreau.

Nu sunt în locul în care trebuie. Mă doare.

Dar cine știe?

Ce se poate întâmpla cu noi după ce murim? Cine suntem? Și mai ales ce devenim? Sunt cuvinte ce rămân neînțelese? Oare ni se explică ce s-a ales de toate cuvintele nespuse și de toate visele pe care nu le-am îndeplinit? Oare ajungem cu toții în același loc? Și mai ales oare mai suntem după moarte?

Sunt atâtea gânduri ce nu mă lasă să dorm. Trenul se bălăngăne din nou cu același ritm alene, îmbătrânit de timp. Mi-e greață de tot ce n-am reușit să fiu. Mi-e dor de el. Iar am luat drumul orașului de care m-am îndrăgostit. Orașul în care m-am îndrăgostit. De el. Care el? Oare mai contează? Oricum toți urmează același pattern. Mi-e silă de toate cuvintele pe care nu le-am rostit. Azi se adună toate în capul pieptului. Și doare și ard și nu mă lasă să uit. Trăiesc în trecut. Vorbind din punct de vedere psihologic în felul acesta n-o să-mi înving nicicând temerile. N-o să ajung niciodată o ființă simplă, normală, fără frici și dureri de suflet. O să ajung un adult nevrotic căruia îi e frică să se afirme. O să-mi fie teamă să arăt cine sunt cu adevărat. Oh wait, deja sunt aici.

„Și cele mai frumoase fete plâng uneori”, așa spune parcă cu un ton acuzator vocea din căștile mele. Nu, nu cred că sunt una dintre cele mai frumoase fete, dar nici mediocră nu sunt. Și totuși îmi arde amintirea unei palme ce mângâie tremurând sânul drept. Și amintirea unui picior tremurând. Și buzele care nu te puteau găsi și care nu voiau să te piardă.

Mirosul acela acru, de noapte călâie de final de vară, de Someșul murdar, de iarbă, de vin vărsat peste podeaua veche ce scârțâie la fiecare atingere. Desenul acela psycho de pe peretele tău. Povestirea SF pe care i-am citit-o, nuvela pe care vrea să o scrie. Toate îmi invadează creierul. Băi frate, o să mor de-atâtea amintiri. Bă, și miroase al dracului de tare a tren vechi, același miros din ziua când am plecat.

E fix un an de când boceam ca o MAgdalenă că tu nu mă cauți și că te-am iubit al dracului de tare și că am crezut o declarație patetică când tu voiai doar să ne-oprim pe la tine. O dată, de două ori … Sau de mai multe, da’ fără implicații. „Nu nu pisi, eu te prostesc nițel până te dezbraci la mine-acasă”. Și apoi ce puii mei. De ce o fi continuat să îmi zică că mă vrea doar pentru el când poate nici măcar nu era sigur de asta? Cum puii mei să înțeleg ceva? Și ce-o fost cu ultima noastră conversație? Băi, eu sunt sătulă să fiu aici. It’s just sex or not? Da’ cam aș vrea să fie clar și pentru mine.

Hopeless

N-are decât să fie așa. Parcă undeva în interiorul meu cineva țipă și scormonește să iasă la iveală.

Iau din nou drumul trenului atât de cunoscut mie. Gara aceia destul de mare în care nimeni nu mă așteaptă. N-o să fie nici de data asta, dar acum o să locuim în același cartier, iar șansele unei revederi sunt destul de mari. Băiete, al naibii să fi, îmi tremură toată carnea pe mine doar la gândul că e posibil să te reîntâlnesc. Doar când mă gândesc că o să îți revăd ochii ăia mari și negri de Luceafăr decăzut și zâmbetul șiret. Mă doare. Încă mi-e frică de implicare, de mine, de un posibil noi.

Memories

Știam că dacă o să-ncep de aici nu o să mă mai pot opri nicicând. Am luat țigările ieftine de pe masă, sticla de vodka de sub pat și am ieșit pe culoar să uit. Am tras din plin în plămânii mei încă fragezi toate scăpările, toate uitările, toate frustrările … Am expirat, și totul părea mai ușor. Am tras o dușcă din sticlă, credeam că o să mor. De murit, n-am murit. Puteam să jur că în sticlă era otravă, dar, mă rog, măcar m-a ajutat să-mi înghit lacrimile și să uit că tocmai am pierdut o parte din mine dăruindu-ți-o.

După jumătate de oră am intrat înapoi. Aii deschis pisicește ochii, m-ai privit preț de câteva secunde, apoi ai mormăit pe fundal: „Hai, culcă-te la loc. E încă devreme, lasă-mă să dorm.” Și ai tras pătura asupra-ți. M-am așezat lângă tine și firicele din soare îți cădeau pe părul negru ca de abanos. Am vrut să te strâng în brațe și să te sărut, să-ți dau toată viața între niște brațe moi și semi-încălzite. Răspunsul tău: un mormăit surd. Ai tras iar pătura, și eu … eu am rămas dezgolită în toate. 

IT's good to be back home

Într-un mod ciudat, doar de my inner child știut, mă simt calmă. Calmă și nefericită. Încerc să ascund tot felul de răni interioare printr-un zâmbet fals. Îmi lipsește. Da, îmi lipsește enorm, iar toate călătoriile și toți tipii drăguți care-mi zâmbesc nu-i pot lua locul. Nu era cel mai frumos, dar, Doamne, câtă inteligență împrăștia în jurul lui. Nu am mai schimbat cuvinte de ceva vreme, doar câte-un salut fad și neimpresionant pe chat-ul de la facebook. Uneori cred că are pe altcineva, iar alteori îmi lasă impresia că eu sunt mare lui dragoste. Cu toate că noi ajungem împreună doar cu ajutorul diverselor substanțe psihotrope.

Să-mi bag picioarele. Am renunțat la visul meu de a studentă capitalistă pentru un miraj. Tocmai mă  documentam când e următorul tren spre Cluj pentru a-mi recupera toate actele necesare în București când poc. You’ve got a new message. De la? Binențeles că era de la domnul scriitor. Un mi-e dor de tine bineplasat pe lângă ce bine miroase Clujul pe ploaie m-au făcut să mă răzgândesc. Nu mai conta nicio listă. Toată luna aceea în care am tot găsit argumente pro și contra a fost în van, după doar 5  minute de conversație.

Cu toate că știu că nici de data asta n-o să fie mai mult de niște cearceafuri boțite și umede, de mult fum albăstrui și noapte rece sau călduță, cui îi mai pasă. Și vreo două trei impresii schimbate despre societate și psihologie umană, impresii care ne apropie mai mult decât orice. Renunț la vise înăbușite de ani de zile pentru ce? Nu-i decât un miraj. Drept să spun nici nu sunt sigură că îl vreau cu adevărat, că aș ști ce să fac dacă el ar apărea într-o zi să-mi spună că vrea mai mult decât atât. La ce bun? La ce bun toate nopțile pierdute și toate diminețile în care mă trezeam cu el în gând?

Domnule scriitor, trebuie să te las să pleci. Și nu știu cum să o fac. Excursiile peste graniță, după amiezile leneșe din Vama Veche, vodka, ceilalți tipi cu care încerc să te înlocuiesc. Nimic nu merge, iar uneori am impresia că tu știi asta mai bine decât mine, că știi că e îndeajuns un singur cuvânt să mă topesc și să te primesc în așternuturile aspre doar pentru câteva ore de plăcere.