What ever you see

Mă pierd în fiecare zi printre cartoane și semne ce nu transmit nimic. Credeam cândva că locul meu nu e într-un orășel mic în care fiecare se cunoaște cu fiecare. Încă cred asta. Dar în prezent nu mai încerc să fac diferența prin altceva decât cuvintele și ideile mele. Poate că meritam mai mult decât altcineva un anumit lucru, un anumit eveniment. Dar kharma nu o construim noi. E ceva dat, ceva în care nu putem decât să ne complăcem sau să ne revoltăm fără a avea vreo finalitate materială prea evidentă. Poate îl iubesc și poate chiar mă iubește, dar poate nu e să fie. Sau poate nici măcar nu ne iubim. Poate totul e pur carnal și ne satisfacem numai câteva nevoi de bază. Până la urmă și discuțiile profund filosofice sau psihologice sunt tot o nevoie de bază a ființei umane. Și asta nu înseamnă că ne completăm. Și toate acele semne de posesiune sunt tot un fel de nevoie căreia îi răspundem. Ne ajută să nu ne simțim atât de umani, de pământeni, de fazi. „Dar te iubesc!” „Ești a mea!” Cam patetic și de așteptat.

Nu n-am avut o copilărie grea și plină de lipsuri. Dragă Freud țin să îți infirm marea ta teorie. Dar se pare că simptomele sunt aceleași. Cu aceiași dragoste neîmpârtășită și aceleași greutăți în a-mi mărturisi sentimentele. Însă, să stau  aici și să sper că poate într-o zis toate cuvintele or să fugă singure e prea mult.

Ça va me tuer!

Ce e un vis când nu ești prea sigură că asta îți dorești în momentul acela? Cu toate că asta mi-am dorit de îndeajuns de mulți ani, se par ecă personalitatea începe să îmi joace feste. Da știu că toate se întâmplă cu un rost. Că toate au timpul lor, dar 10-le acesta de admitere la facultatea la care îmi doresc să ajung de ceva vreme, parcă e cam atemporal. Ei bine, după ce examenul scris de la licență mi-a lăsat un gust mai mult decât amar care nu a fost înlăturat prea ușor nici cu cele mai ciudate idei. Totul a colapsat într-o mini-depresie care parcă m-a lăsat fără idei geniale și cuvinte somptuoase fix în ziua susținerii lucrării de diplomă. Deh asta e.

După cum spuneam, cred că totul se întâmplă cu un scop. Astfel, rezultatul neașteptat, chiar dezastruos vorbind dintr-o perspectivă de behavioristă ce ține foarte mult la perfecțiune, m-a împins în brațele micului Paris. Nici nu mă gândeam că o să fiu admisă, darămite să visez că o să fiu prima? Iar acum? Ei bine, acum habar nu am dacă îmi mai doresc cu adevărat să plec, să devin o persoană cu adevărat importantă în domeniul acesta.

M-am îndrăgostit de orașul acesta vechi de provincie cu aer burlesc ca de un bărbat ce pare timid la prima vedere, dar care te prinde în  mrejele lui de parcă asta e tot ceea ce o să îți mai permită să respiri. Și nu numai de oraș, ci și de unii oameni. O să îmi fie dor de ea, prietena mea cea mai bună care nu ezită să îmi dea mesaje în miez de noapte să îmi spună cât îi place cartea pe care i-am recomandat-o. Și-o să îmi fie dor de el, chiar dacă în ultima vreme ce se întâmplă între noi pare rupt din Klip. Și-o să îmi fie dor și de anul acesta atât de Prozac Nation.

Decizii, decizii. Oare când o să înceteze să mai conteze totul atât de mult?